Bisericile Baptiste
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Bisericile Baptiste sunt parte a unei mişcări creştine considerată îndeobşte o confesiune protestantă evanghelică. Confesiunea baptistă pune accentul pe botezul adulţilor, ce trebuie să aibă loc prin scufundare completă după mărturisirea credinţei în Isus Cristos ca Mântuitor şi Domn.
[modifică] Organizare
Sistemul congregaţionalist de guvernare bisericească înseamnă că bisericile baptiste individuale se bucură de autonomie, însă se pot şi asocia în organizaţii cum ar fi Uniunea Bisericilor Creştine Baptiste din România.
[modifică] Credinţe
Bisericile baptiste nu sunt supuse vreunei autorităţi de guvernământ central, ceea ce are ca efect o diversitate a crezului de la o biserică la alta. Credinţele distinctive baptiste sunt comune tuturor bisericilor baptiste, unele din ele fiind însă împărăşite şi de alte confesiuni neoprotestante. Printre documentele doctrinare baptiste semnificative se numără Mărturisirea de credinţă baptistă de la Londra (1689) şi Mărturisirea de credinţă a Cultului Baptist din România.
Printre credinţele distinctive baptiste se numără: autoritatea Bibliei, autonomia bisericilor locale, preoţia tuturor credincioşilor, recunoaşterea a două simboluri ale credinţei (Botezul şi Cina Domnului), libertatea individuală a sufletului, separarea Bisericii de Stat şi recunoaşterea a două funcţii în biserică (cea de pastor şi cea de diacon).
[modifică] Autoritatea Bibliei
Autoritatea Scripturii sau "Sola Scriptura" afirmă că Biblia este singura sursă cu autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu, spre deosebire de importantul rol de care se bucură Sfânta Tradiţie în învăţătura Bisericii Ortodoxe. Orice opinie care nu poate fi susţinută direct de o referinţă biblică este în general considerată a fi bazată pe datini omeneşti şi nu pe călăuzirea lui Dumnezeu. Fiecare persoană este responsabilă înaintea lui Dumnezeu pentru modul în care înţelege Biblia şi este încurajată să ducă la capăt mântuirea cu frică şi cutremur. Baptiştii consideră în general că crezurile creştine istorice se situează la un nivel de autoritate mai scăzut decât al Bibliei, deşi s-ar putea să fie, în esenţă, de acord cu ele. Totuşi, o organizaţie sau o biserică locală poate avea un "Crez" general, cum ar fi Mărturisirea de credinţă a Cultului Baptist din România.
Ineranţa Bibliei este o poziţie obişnuită printre fundamentalişti, alături de interpretarea contextual-literală a Bibliei şi de alte elemente ale teologiei fundamentaliste. Graţie diversităţii permise de congregaţionalism, însă, multe biserici baptiste nu sunt nici fundamentaliste, nici literaliste, deşi majoritatea cred în autoritatea Bibliei. Cei mai mulţi baptişti moderaţi sau nefundamentalişti preferă să folosească termenii "inspirată" sau "insuflată de Dumnezeu", în locul celui de "inerantă", pentru a descrie Scriptura; aceşti termeni alternativi îşi au originea în cuvântul folosit de Pavel în 2 Timotei 3:16.
Cu privire la ineranţa Scripturii, unii baptişti consideră că autografele originale (presupuse pierdute) sunt inerante şi că formularea originală a fost păstrată de Dumnezeu în copiile făcute în secolele au urmat. Mulţi baptişti consideră că traducerile făcute de pe aceste manuscrise în alte limbi sunt necesare, dar nu necesar inerante. Unii baptişti (americani, în general) cred că traducerea King James a Bibliei în engleză este o traducere inspirată şi resping nevoia de a cunoaşte şi utiliza manuscrisele greceşti şi ebraice.
Deşi numai Biblia este considerată că având autoritate, baptiştii citează şi alte cărţi ca ilustraţii pentru doctrină. O asemenea operă larg circulată printre baptişti este alegoria "Călătoria creştinului" de John Bunyan.
Deşi ca denumire este atestată doar în secolul al XVI-lea, ca baza doctrinară această mişcare se doreşte a fi aproape de învăţătura apostolilor. Central în mişcarea baptistă este studiul biblic. Totul (rugăciune, cântare, predicare) se resfrânge din înţelegerea Scripturii.
[modifică] Autonomia bisericilor locale (Congregaţionalismul)
Sistemul congregaţionalist de guvernare bisericească conferă autonomie bisericilor locale individuale în domeniile legislaţiei şi organizării interne şi doctrinei. Bisericile baptiste nu sunt sub controlul administrativ direct al vreunui organ cum ar fi un consiliu naţional sau al vreunui lider - episcop sau papă. Forma de organizare, conducerea şi doctrina sunt de obicei hotărâte democratic de membrii laici ai fiecărei biserici, ceea ce explică diversitatea credinţelor de la o biserică baptistă la alta.
Excepţii ar fi baptiştii reformaţi, organizaţi într-un sistem prezbiterian, baptiştii episcopalieni congolezi, cu un sistem episcopal, şi unele megabiserici baptiste care înclină către un stil marcat de o conducere clericală mai puternică, în unele cazuri abandonând cu totul sistemul congregaţionalist (deşi, fiind congregaţii independente într-o anume asociaţie sunt libere să adopte orice stil doresc).
La fel ca şi la alţi congregaţionalişti, au apărut numeroase asociaţii cooperative sau convenţii baptiste. Aceste asociaţii au fost formate în scopul misionării sau al unei alte lucrări caritabile, însă nu au autoritate în problemele interne ale bisericilor locale. Bisericile locale decid la ce nivel vor să se implice în aceste asociaţii. Cea mai mare asociaţie din Statele Unite este Convenţia Baptistă de Sud. A doua ca mărime este Convenţia Baptistă Naţională, SUA, Inc., a doua denominaţie din America şi ca procentaj al afro-americanilor. Există sute de convenţii baptiste, dar multe biserici baptiste independente nu sunt parte a nici uneia, pe motiv că asemenea asociaţii ar fi nescripturale. În plus, există uneori grave dispute în cadrul convenţiilor, deseori divizate între fundamentalişti şi moderaţi.
[modifică] Preoţia tuturor credincioşilor
Doctrina preoţiei tuturor credincioşilor afirmă că fiecare creştin are acces direct la Dumnezeu şi la adevărurile conţinute în Biblie, fără ajutorul unei aristocraţii sau ierarhii de preoţi. Doctrina se bazează pe pasajul din 1 Petru 2:9 şi a fost popularizată de Martin Luther în timpul Reformei protestante, iar înainte de aceasta de lollarzii lui John Wycliff.
Baptiştii sunt încurajaţi să discute probleme textuale şi de alte feluri cu pastorul lor şi cu alţi creştini acolo unde este necesar. La modul absolut, creştinul individual este responsabil pentru înţelegerea Bibliei şi aplicarea ei practică. Învăţătura baptiştilor despre preoţia tuturor credincioşilor e una din coloanele ce susţine credinţa lor în libertate religioasă.
[modifică] Două simboluri (botezul şi Cina Domnului)
În general, cele mai multe biserici baptiste recunosc doar două simboluri care trebuie să fie practicate în mod obişnuit: botezul şi cina Domnului. Unii baptişti primitivi şi baptişti arminieni practică şi spălarea picioarelor ca un al treilea simbol.
[modifică] Botezul nou-testamental
Botezul, deseori numit nou-testamental între baptişti, este un simbol care, conform doctrinei baptiste, nu joacă nici un rol în mântuire, fiind realizat în mod corect doar după ce o persoană a fost justificată şi l-a mărturisit pe Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor. Este o exprimare exterioară a curăţirii interioare sau a iertării de păcate care a avut deja loc. E de asemenea o identificare publică a acelei persoane cu creştinismul şi cu acea biserică locală. Cele mai multe biserici baptiste consideră botezul prin scufundare, după justificare, ca un criteriu pentru membralitate.
Prin influenţă anabaptistă, baptiştii resping practica pedobaptismului, a botezului copiilor, deoarece cred că părinţii nu pot lua decizia pentru mântuire în locul copilului. Înrudit cu această doctrină este disputatul concept al "vârstei responsabilităţii", când Dumnezeu determină că o persoană capabilă mental este responsabilă pentru păcatele sale şi eligibilă pentru botez. Nu e vorba în mod necesar de o vârstă specifică, ci de capacitatea mentală a unei persoane de a deosebi binele de rău. Astfel, o persoană cu retardare mentală gravă s-ar putea să nu ajungă niciodată la această vârstă şi astfel nu va fi socotită responsabilă pentru păcat. Cartea lui Isaia menţionează o vârstă la care copilul "va şti să lepede răul şi să aleagă binele" [Isaia 7:15], dar nu specifică anume acea vârstă.
Baptiştii insistă asupra botezului prin scufundare, modalitatea de botez ce se presupune că ar fi fost folosită de Ioan Botezătorul. Aceasta constă în coborârea candidatului pe spate în apă în timp ce botezătorul (un pastor sau un alt credincios botezat) invocă formula trinitară din Matei 28:19 sau alte cuvinte legate de o mărturisire de credinţă. Această modalitate este preferată mai ales pentru imaginea paralelă a morţii, îngropării şi învierii lui Isus.
Recunoaşterea botezului prin alte modalităţi sau în cadrul altor grupări creştine variază. Multe biserici baptiste recunosc doar botezul prin scufundare ca valid, în timp ce altele botează şi prin stropire, ca alternativă pentru persoanele incapacitate sau în vârstă, sau în vreme de secetă. Unele biserici baptiste vor recunoaşte botezul la vârstă adultă, dar în alte biserici creştine, în timp ce altele recunosc doar botezul realizat într-o biserică baptistă. În rare ocazii, o biserică poate recunoaşte numai botezul în cadrul său ca valid. În România, în general, bisericile baptiste recunosc botezul la vârstă adultă şi în cadrul altor grupări evanghelice.
[modifică] Euharistia (Cina Domnului)
Euharistia, numită şi Cina Domnului (mulţi baptişti evită folosirea cuvântului "euharistie" datorită folosirii sale mai ales în Biserica Ortodoxă) este un simbol modelat după Cina cea de taină relatată în Evanghelii, în care Isus porunceşte "să faceţi lucrul acesta spre pomenirea mea" [Luca 22:19]. Participanţii laolaltă mănâncă pâinea şi beau vinul reprezentând trupul şi sângele lui Isus. Baptiştii accentuează că elementele doar simbolizează trupul lui Cristos şi resping, pe baza textului din Ioan 6, concepţiile transubstanţialistă şi consubstanţialistă susţinute de alte grupări creştine. Pasajul din 1 Corinteni 11:23-34 este de asemenea citat adeseori, conţinând instrucţiuni pentru practica euharistiei.
Pâinea folosită poate fi dospită sau nedospită (cea din urmă variantă e preferată în cele mai multe cazuri în Statele Unite, considerându-se că ar fi mai aproape de prima Cină). Promovarea de către baptişti a abstinenţei de la alcool a dus la practica pe scară largă a folosirii pentru euharistie a sucului de struguri fără alcool, deşi unele biserici folosesc vin. Vinul este împărţit în mici pahare individuale, deşi unele biserici folosesc o singură cupă pentru întreaga adunare. Ambele elemente sunt, de obicei, servite de către pastor diaconilor, iar de diaconi congregaţiei. În cele mai multe cazuri, elementele sunt luate succesiv.
În România, în general, serviciile de Cina Domnului au loc lunar, după un serviciu divin obişnuit, iar participarea e permisă tuturor membrilor botezaţi ca adulţi ai bisericilor evanghelice, cu excepţia celor disciplinaţi sau a celor care se abţin din motive de conştiinţă.
[modifică] Libertatea individuală a sufletului
Conceptul libertăţii individuale a sufletului înseamnă că, în chestiuni de religie, fiecare persoană are libertatea de a alege ceea ce îi dictează conştiinţa ca drept şi este responsabil numai în faţa lui Dumnezeu pentru alegerea făcută. Astfel, o persoană poate decide să devină baptistă, membră a altei denominaţii creştine sau aderent al unei alte religii sau să respingă orice sistem de credinţă religioasă şi nici biserica, nici guvernul, nici familia sau prietenii nu au dreptul să ia decizia în locul acelei persoane sau să o constrângă la o alegere anume. De asemenea, o persoană are dreptul să se răzgândească de-a lungul timpului.
[modifică] Separaţia Bisericii de Stat
Baptiştii care au fost închişi sau au murit pentru credinţa lor au jucat un rol important în lupta istorică pentru libertatea religioasă şi separaţia Bisericii de Stat în Anglia, în Statele Unite şi în alte ţări. În 1612, John Smyth scria: "magistratul nu are, prin natura slujbei sale, să se amestece cu religia sau în chestiuni de conştiinţă". În acelaşi an, Thomas Helwys scria că Regele Angliei poate "porunci ce vrea de la noi, iar noi trebui să îl ascultăm", dar, în privinţa Bisericii, "cu această Împărăţie, domnul nostru Regele nu are nimic de-a face". În 1614, Leonard Busher a scris ceea ce se crede a fi primul tratat baptist care se ocupă exclusiv de subiectul libertăţii religioase. Baptiştii au stat la baza formării primului guvernământ civil separat de Biserică în Rhode Island. Anabaptiştii şi quakerii au şi ei o istorie îndelungată în acest domeniu al separaţiei Bisericii de Stat.
Obiecţia iniţială era legată de opoziţia faţă de gestul monarhiei sau al guvernului de a decreta agenda religioasă a bisericilor sau a "Biserici Naţionale" şi nu implica o retragere a creştinilor de pe tărâmul politic sau din implicarea în procesul politic. Dezbaterile moderne despre separaţia Bisericii de Stat includ neînţelegeri asupra măsurii în care grupările creştine pot, sau trebui, să decidă agenda legală şi morală a guvernului şi, în sens invers, dacă guvernul îi împiedică pe creştini (în Statele Unite) de un acces egal în forumurile publice. La ora actuală în Statele Unite, implicarea baptiştilor în politică vizează chestiuni controversate, cum ar fi jocurile de noroc, alcoolul, avortul, căsătoria persoanelor de acelaşi sex, predarea evoluţiei în şcoli şi rugăciunea în şcolile publice. În unele părţi din sudul Statelor Unite, baptiştii formează majoritatea populaţiei şi au reuşit să interzică vânzarea de băuturi alcoolice şi unele forme de jocuri de noroc. În România, există îngrijorare asupra proiectului Legii cultelor, care ar putea acorda un statut privilegiat Bisericii Ortodoxe şi interzice unele forme de aşa-zis prozelitism.
[modifică] Două slujbe (pastor şi diacon)
În general, baptiştii recunosc două slujbe conform Scripturii, acelea de pastor-învăţător şi de diacon. Slujba de prezbiter, comună în unele biserici evanghelice, este de obicei considerată de baptişti ca fiind identică cu aceea de pastor, şi nu o slujbă separată; totuşi, unele biserici, îndeosebi în ţări ca Australia, recunosc poziţia de prezbiter şi altele chiar renunţă la cea de diacon. Slujba de supraveghetor sau episcop este întotdeauna considerată ca aceeaşi cu cea de pastor (sau prezbiter). În unele organizaţii (cum ar fi Convenţia Baptistă de Sud) permite ordinarea de episcopi peste grupuri regionale de mici biserici.
Viziunea predominantă printre baptişti e că aceste slujbe pot reveni doar bărbaţilor, aşa cum urmează din modelul lui Cristos şi al apostolilor, precum şi din interpretarea textului din 1 Timotei 2:12-14. Totuşi, problema pastorilor-femei şi a diaconiţelor a stârnit controverse în unele biserici şi denominaţii.
[modifică] Pastorul
Într-o biserică baptistă, misiunea primară a pastorului este să predice.
În biserici mai mici, pastorul poate face vizite în familii sau membrilor bolnavi în spital, dar şi celor care urmează să devină membri (în special celor care încă nu au mărturisit credinţa). Pastorul va oficia şi binecuvântări de căsătorie şi înmormântări pentru membri. De asemenea, pastorul poate fi nevoit să-şi găsească şi un alt loc de muncă pentru a-şi suplimenta venitul.
Bisericile mai mari au mai mulţi pastori "asociaţi", de obicei fiecare cu o zonă precisă de responsabilitate, cu un pastor "senior". Unele exemple de astfel de pastori: cu muzica (cel mai obişnuit), cu tineretul (în biserici nu aşa mari, poate fi acelaşi cu pastorul cu muzica), copiii, administraţia (în bisericile mari) sau chiar cu evanghelizarea sau adolescenţii şi tinerii de vârsta facultăţii, luând o parte din responsabilităţile pastorului de copii.
În cele mai multe cazuri, pastorul e căsătorit şi are copii. Pastorii asociaţi pot fi sau nu căsătoriţi, dar dacă nu sunt căsătoriţi, cu greu ar putea fi consideraţi pentru funcţia de pastor senior. Unii baptişti, în special baptiştii reformaţi, cred că ar trebui să existe o pluralitate de prezbiteri. În acest caz, numai prezbiterii plătiţi, cu normă întreagă, sunt numiţi "pastori", iar pastorii voluntari, cu jumătate de normă, sunt mai adesea numiţi "prezbiteri", deşi se consideră că au aceeaşi slujbă. În Uniunea Baptistă din Jamaica, un pastor baptist trebuie să fie cel puţin licenţiat în Teologie, fiind astfel adresat ca "reverend". În România, atât pastorii cât şi diaconii trebuie să fie căsătoriţi.
[modifică] Diaconul
Rolul principal al diaconului este de a asista pastorul cu nevoile bisericii. Diaconii slujesc de asemenea în timpul euharistiei. Totuşi, în multe biserici baptiste moderne, diaconii au devenit administratori sau organul de guvernământ al bisericii. În multe biserici, pastorul are rolul de conducător spiritual, iar un diacon de moderator al întrunirilor de comitet. Diaconii sunt de obicei aleşi dintre membrii care au demonstrat o evlavie excepţională (vezi 1 Timotei 3:8-12) şi nu sunt plătiţi.
O practică obişnuită este ca fiecare familie să fie arondată unui diacon anume, care să fie punctul de contact atunci când apare o problemă. Unele megabiserici folosesc grupări-celule, liderul celulei având slujba unui diacon.
[modifică] Justificarea prin credinţă
Justificarea numai prin credinţă (sola fide) afirmă că numai prin har, prin credinţă creştinul primeşte mântuirea şi nu prin fapte ale sale (vezi Efeseni 2:8). Baptiştii pun un accent puternic pe conceptul de mântuire. Teologia baptistă învaţă că păcatul duce la condamnarea la moarte eternă în iad. Moartea lui Cristos pe cruce a plătit pedeapsa păcatului, iar învierea sa este dovada că viaţa veşnică e la dispoziţia oricui doreşte să o aibă. Singurele cerinţe sunt ca fiecare să se pocăiască de bună voie de păcate, să accepte plata păcatului său de către moartea lui Cristos şi să declare că Isus este Domnul (vezi Ioan 3:14-18 şi Fapte 10:34-43). Cu toate acestea, soteriologia baptistă cuprinde aproape toate vederile de la calvinism la arminianism.
[modifică] Credinţe care nu sunt comune tuturor baptiştilor
Din cauza stilului congregaţional de guvernământ bisericesc, doctrina despre următoarele probleme variază mult întreo biserică şi alta:
- doctrina separării
- calvinism/arminianism
- relaţia Lege-Evanghelie
- ordinarea femeilor
- homosexualitate
- separaţia Bisericii de Stat
- măsura în care ne-membrii pot participa în serviciile de euharistie
- măsura în care ar trebui utilizate organizaţii misionare pentru a îi sprijini pe misionari
- escatologia
- metoda hermeneutică
Asupra unora din aceste puncte, baptiştii români manifestă o relativă unitate. Baptiştii de peste tot cred în divinitatea lui Isus şi a Duhului Sfânt, ceea ce îi face susţinători ai Trinităţii: că există Un Dumnezeu în Trei Persoane, Trei Persoane într-un Singur Dumnezeu. Cei mai mulţi baptişti cred în revenirea literală a lui Cristos, când Dumnezeu va judeca şi va împărţi omenirea între mântuiţi şi pierduţi (Marele Tron Alb din Apocalipsa 20:11) şi Cristos va judeca pe credincioşi (scaunul de judecată a lui Cristos din 2 Corinteni 5:10), răsplătindu-i pentru lucrurile făcute în viaţă. Amilenismul, dispensaţionalismul şi premilenismul istoric sunt principalele vederi escatologice ale baptiştilor, alte vederi ca postmilenismul şi preterismul bucurându-se doar de un sprijin limitat.
[modifică] Comparaţie cu alte denominaţii
Baptiştii împărtăşesc cu alte grupări accentul pe evanghelizare şi misiune. Chiar dacă înfăţişare oricărei denominaţii se mai schimbă de la oraş la oraş, acest aspect al bisericilor baptiste este mult mai proeminent decât în cele mai multe biserici anglicane, metodiste, luterane sau prezbiteriene.
Pacifismul anabaptiştilor şi quakerilor nu estze un ideal împărtăşit de cei mai mulţi baptişti. Organizaţia Baptist Peace Fellowship of North America a fost înfiinţată în 1984 pentru a promova pacea, justiţia şi non-violenţa, însă nu e reprezentativă pentru toţi baptiştii care acceptă idealul pacifismului.
În Australia, Uniunea Baptistă este foarte apropiată de Biserica lui Cristos Campbell-Stone. Cele două grupări împărtăşesc o teologie similară, chiar împărţind un colegiu biblic.
[modifică] Stilul de închinare
Punctul focal al serviciilor divine baptiste este proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu prin predică.
Aceasta se poate observa şi din arhitectura tradiţională a bisericilor baptiste. Amvonul, reprezentativ pentru proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu, este cea mai mare piesă de mobilier şi stă în centrul platformei. Uneori masa euharistică e plasată mai jos, într-o poziţie subservientă. Această amplasare este în contrast cu cea obişnuită la Romano-Catolici, unde altarul e în centrul platformei, sacrificiul euharistic fiind componenta principală a mesei, în timp ce altarul e aşezat la o parte.
Predicile variază în lungime de la 20 la 60 de minute şi în stil de la predici expozitive, care se concentrează pe un pasaj biblic pentru a-i interpreta mesajul, la predici la subiect, care abordează o problemă anume şi investighează pasajele biblice relevane. Gradul de solemnitate al predicilor variază de asemenea.
Predica e de obicei precedată de sau cuprinsă între perioade închinare muzicală condusă de un dirijor, cor sau trupă. Stilurile muzicale variază între imnuri şi muzică creştină contemporană, multe biserici alegând o cale de mijloc. Preferinţa pentru un stil muzical e adesea în corelaţie cu vârsta medie a membrilor, congregaţiile mai în vârstă preferând imnuri tradiţionale acompaniate de pian sau orgă şi muzica corală. Congregaţiile mai tinere preferă muzica contemporană cu instrumente moderne şi fără cor. În Jamaica, stilul Gospel Reggae e acceptat datorită caracterului său etnic şi a puterii de a atrage oamenii. Bisericile mai mari pot avea o orchestră completă laolaltă cu corul şi servicii multiple în fiecare duminică, fiecare cu propriul stil de închinare. Unii baptişti fundamentalişti cântă numai imnuri compuse între 1700 şi 1950 şi se opun folosirii tobelor şi/sau instrumentelor cu amplificare (chitară electrică/bas electric) în serviciile lor, deoarece le asociază cu muzica rock.
[modifică] Origini
Există opinii diferite, în cadrul bisericilor baptiste, despre originea baptiştilor.
[modifică] Perspectiva separatistă
Această perspectivă sugerează că baptiştii au fost iniţial separatişti, parte a reacţiei puritane faţă de corupţia prezentă în Biserica Angliei în secolul XVII. În 1609, John Smyth a convins un grup de separatişti din Olanda să înceapă o biserică a baptiştilor generalişti cu o teologie arminiană. În 1610, Henry Jacob a convins în Anglia un grup de puritani cu o teologie calvinistă să formeze o biserică congregaţională, grupare ce va primii în cele din urmă, în 1638 sub John Spilsbury, denumirea de baptişti particularişti. Ambele grupări au avut membri pelerini, care au călătorit către America pentru a evita persecuţia religioasă din Anglia şi Europa şi care au întemeiat biserici baptiste în tinerele colonii. Baptiştii particularişti şi generalişti nu erau de acord în controversa arminianism versus calvinism, până la formarea în secolul XIX a Uniunii Baptiste a Marii Britanii, sub Andrew Fuller şi William Carey, în scopuri misionare. Baptiştii americanii au urmat la scurt timp acest model.
Această perspectivă este cea mai obişnuită între baptiştii moderni, fiind reprezentată în lucrările lui H. Leon McBeth şi ale altora.
[modifică] Perspectiva landmarkistă
Landmarkismul este credinţa că bisericile baptiste şi tradiţia lor au precedat Biserica Catolică, existând de pe timpul lui Ioan Botezătorul şi al lui Cristos. Proponenţii ei cred că tradiţiile baptiste au trecut de-a lungul unei succesiuni de congregaţii vizibile de creştini care erau baptişti în doctrină şi practică, dar nu neapărat în nume. Această vedere se bazează teologic pe Matei 16:18 şi pe o respingere a catolicismului ca parte a originilor baptiştilor.
Această ascendenţă le oferă bisericilor baptiste statul de a fi nepătate şi separate de ceea ce e considerat a fi corupţia catolicismului şi a celorlalte denominaţii. De asemenea, implică faptul că baptiştii preced în ordine istorică Biserica Catolică, nefiind deci parte a Reformei sau Protestantismului. Alexander Campbell din Mişcarea de Restaurare a fost un promotor de seamă al acestei idei.
"Urmele sângelui" ('The Trail of Blood') scrisă de J. M. Carroll în 1931 este de obicei invocată pentru a apăra această opinie. O seamă de grupări considerate a fi parte a ascendenţei baptiştilor ar fi fost persecutate de catolici de-a lungul istoriei, între care montaniştii, novaţianiştii, donatiştii, paulicienii, albigenzii, catarii, valdenzii şi anabaptiştii. În timp ce unele dintre aceste grupări au împărtăşit unele poziţii teologice cu baptiştii de astăzi, multe au susţinut ceea ce baptiştii de acum ar considera erezii. E dificil şi să demonstrezi conexiuni istorice între aceste grupări, adeseori despărţite de mari prăpastii geografice şi temporale.
E important de observat că landmarkismul a fost vederea dominantă în secolul XIX, dar a căzut în dizgraţie printre cei mai mulţi baptişti. Lucrările lui John T. Christian oferă cea mai bună prezentare a mesajului landmarkist, iar cele ale lui William Heth Whitsett încă sunt unele din cele mai bune respingeri.
Asociaţia Baptistă Americană şi Asociaţia Baptistă Misionară din America au origini ce izvorăsc din dezbateri asupra importanţei ce trebuie asociate opiniilor landmarkiste. Multe din bisericile lor încă cred că, din vremea lui Cristos, a fost întotdeauna cel puţin o biserică (şi de obicei mai multe) care au păstrat doctrinele corecte ale Scripturii. Deşi multe din aceste biserici cred că o asemenea succesiune există, chiar nedocumentată altundeva decât în ceruri, puţine (dacă vreuna) din aceste biserici susţin vederile landmarkiste extremiste pe care le susţineau la începutul secolului XX.
[modifică] Perspectiva anabaptistă
Anabaptiştii (menoniţii, amish, huteriţii) au fost o grupare din secolul XVI care respingea botezul copiilor şi îşi "reboteza" membrii ca adulţi. Împărtăşeau multe din învăţăturile primilor baptişti, printre care botezul nou-testamental şi libertatea religioasă şi au influenţat, probabil, dezvoltarea multor caracteristici ale baptiştilor. Chiar dacă numele sugerează o conexiune, unii anabaptişti difereau de baptişti în multe alte probleme, cum ar fi pacifismul şi posesiunea în comun a bunurilor materiale.
E dificil de spus câtă influenţă au avut anabaptiştii în formarea bisericilor baptiste. Una dintre cele mai puternice relaţii între cele două grupări a avut loc atunci când baptiştii generalişti ai lui John Smyth au încercat, fără succes, să se unească cu menoniţii.
Lucrările lui William Roscoe Estep oferă cea mai bună prezentare a acestui punct de vedere.
[modifică] Numele de "baptist"
'Baptist' vine din grecescul βαπτιστης (baptistés, "botezător", utilizat pentru a-l descrie pe Ioan Botezătorul), derivat din verbul βαπτιζω (baptizo, "a boteza, a spăla, a scufunda") , şi din latinul 'baptista' şi e în legătură directă cu "botezătorul" Ioan.
Ca prenume, e folosit în Europa din secolul XII şi în variantele Baptiste, Jan-Baptiste, Jean-Baptiste, John-Baptist. În Olanda până în secolul XVII, dar din secolul XVIII mai mult în combinaţii ca Jan Baptist sau Johannes Baptist. Ca nume de familie, e folosit din secolul XIII. Folosit de asemenea ca Baptiste, Baptista, Batiste, Battiste, Battista.
[modifică] Controverse de etichetare
Unii baptişti obiectează la aplicarea etichetelor protestant, denominaţiune, evanghelic sau chiar baptist cu privire la ei înşişi sau la bisericile lor, în timp ce alţii acceptă aceste etichete.
Unii resping eticheta baptist, preferând să fie numiţi "creştini care frecventează biserici baptiste". În plus, o modă recentă (mai ales între megabiserici şi cei care îmbrăţişează "mişcarea căutătorilor") este de a elimina adjectivul "baptistă" din numele bisericii, fiind perceput ca o barieră în comunicarea cu persoanele care au vederi negative despre baptişti, fie că provin din alte biserici, fie că nu. Pe de altă parte, alţii acceptă eticheta _baptist_ pentru că se identifică cu specificul baptiştilor şi cred că cei care îndepărtează adjectivul fac compromisuri cu lumea pentru a atrage mai mulţi membri.
Eticheta protestant e respinsă de unii baptişti (în primul rând de cei din mişcarea landmarkistă), pentru că, în viziunea lor, baptiştii nu au o legătură directă cu Luther, Calvin sau Biserica Romano-Catolică, ci au existat separat din zilele Bisericii Primare (fără a fi fost parte a Biserici Catolice, nu aveau de ce "protesta"). Alţi baptişti acceptă eticheta protestant ca un concept demografic ce descrie bisericile cu teologii similare, ce includ sola scriptura, sola fide, preoţia tuturor credincioşilor şi alte poziţii pe care Luther, Calvin şi alţi reformatori le-au susţinut în opoziţie cu Biserica Romano-Catolică în secolul XVI.
Eticheta denominaţie e respinsă de unii din cauza sistemului de guvernământ local autonom utilizat de bisericile baptiste. Fiind o denominaţie, ar fi văzută ca având o ierarhie care s-o înlocuiască pe cea a Bisericii Romano-Catolice. Un alt motiv pentru respingerea acestei etichete este influenţa perioadei de Restauraţie asupra bisericilor baptiste prin accentuarea ruperii barierelor denominaţionale. Alţi baptişti acceptă eticheta, considerând că nu poartă o conotaţie negativă, ci mai degrabă este un sinonim pentru un grup creştin sau religios cu aceleaşi convingeri, organizat într-o manieră cooperativă pentru a-i răspândi credinţele la nivel mondial.
Eticheta evanghelic e respinsă de unii baptişti fundamentalişti care consideră că termenul ar descrie o poziţie teologică care, în opinia lor, nu e destul de fundamentalistă; e respinsă şi de unii baptişti liberali care consideră că descrie o poziţie teologică, în opinia lor, prea conservatoare. E acceptată de baptiştii moderaţi care se identifică cu trezirea spirituală dn Statele Unite din secolul XVIII, cunoscută ca Prima Mare Trezire. La rândul lor, evanghelicii resping eticheta de fundamentalism, crezând că descrie o poziţie teologică prea extremistă şi legalistă.
