Nicolae Golescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Nicolae Constantin Golescu (1810-1877) a fost prim-ministru al României în două mandate, în 1868 şi 1870.
Fiu al boierului muntean Dinicu Golescu, a fost educat împreună cu cei trei fraţi ai săi acasă şi apoi în Elveţia. Nicolae şi fratele său Ştefan s-au întors acasă în 1830 pentru a intra în armată, unde Nicolae va ajunge maior în 1834.
În acelaşi an va intra în Societatea Filarmonică, o societate asemănătoare masoneriei. În 1840, va fi acuzator în procesul participanţilor la complotul Filipescu, mai târziu Ministru de interne, iar în 1860, pentru o scurtă perioadă, Ministru de război.
În 1842, Muntenia fiind sub protectoratul Rusiei, Nicolae Golescu încearcă să obţină tronul, dar eşuează, rămânând în schimb ministru de interne până în 1847. Între timp participă la diverse comitete revoluţionare.
Deşi făcea parte dintr-o familie de boieri, va fi de partea mişcării liberalilor radicali, făcând parte din comitetul revoluţionar din 1848 alături de Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu şi alţii.
După ce, pe 11 iunie 1848, revoluţia a izbucnit la Bucureşti, Nicolae Golescu devine din nou ministru de interne în guvernul provizoriu. Săptămâna următoare s-au ocupat cu mobilizarea populaţiei împotriva unei contra-revoluţii, astfel guvernul provizoriu rămânând.
Pe 25 iulie, însă, guvernul demisionează la presiunile Imperiului Otoman, iar după intrevenţia otomană din septembrie, Nicolae Golescu pleacă în exil, întorcându-se în anii 1850 pentru a susţine pe Alexandru Ioan Cuza şi unirea, iar în 1866 Nicolae Golescu a fost ales regent după demisia lui Cuza.
După aceea a făcut parte din Partidul Liberal al lui Ion Brătianu, având două mandate de prim-ministru.
| Predecesor: Ştefan Golescu |
Ministrul României al Afacerilor Externe 1 mai – 15 noiembrie 1868 |
Succesor: Dimitrie Ghica |
| Predecesor: Ştefan Golescu |
Prim-ministrul României 12 martie – iulie 1868 |
Succesor: Ion Brătianu |
