Pomul vieţii
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pomul vieţii sau Arborele cosmic este un simbol religios universal şi creştin.
[modifică] Introducere: simbolurile
Cultele orientale păgâne, dar şi creştinismul, se folosesc de simboluri şi mituri pentru a anima atât trăirile sentimentului religios, cât şi credinţa adoratorilor într-o posibilă comunine cu Divinitatea. Vom vedea că atât păgânismul, cât şi creştinismul vor folosi aceleaşi simboluri, dar cu funcţii şi semnificatii specifice fiecărui cult în parte. Pentu apologeţii creştini, mari apărători ai creştinismului, (Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Clement Alexandrinul, Tertulian, Origen) imaginile erau încărcate de semne şi mesaje. Revelaţia pe care o aducea credinţa nu anula semnificaţiile "primare" ale imaginilor ; ea numai adăuga o nouă valoare.
[modifică] Arborele cosmic sau Pomul vieţii: simbolistica generală
Din multitudinea simbolurilor creştinismului timpuriu, prezente în operele apologeţilor creştini voi analiza Arborele cosmic-Pomul vieţii. Este unul dintre cele mai bogate şi mai răspândite simboluri. Mircea Eliade distingea şapte interpretări principale pe care, de altfel, nu le considera exhaustive, dar care se articulează toate în jurul ideii de Cosmos viu, în veşnică regenerare. Simbol al vieţii în contiună evoluţie, în ascensiune spre cer, arborele evocă întreg simbolismul, iar în cazul de faţă, al moralităţii iudeo-creştine. Pe de altă parte, el slujeşte drept simbol pentru caracterul ciclic al evoluţiei cosmice: moarte şi regenerare, înlesneşte comuniunea între cele trei niveluri ale cosmosului: cel subteran, prin rădăcini; suprafaţa pământului, prin trunchi şi crengile de jos ; înaltul, prin ramurile dinspre vârf.
Avându-şi rădăcinile înfipte în pământ şi crengile înălţate spre cer, arborele este socotit ca un simbol al raporturilor ce se stabilesc între pământ şi cer. În acest sens, el are caracterul unui centru. Mai mult decât atât, acest arbore central care, prin prezenţa şi puterea lui, acoperă întreg domeniul gândirii de la cosmos până la om, este în mod necesar şi arbore al vieţii. Pomul vieţii are drept sevă roua cerească, iar fructele lui inaccesibile muritorilor, transmit o mică parte din nemurire. Aşa fac fructele pomului vieţii din grădina Raiului care sunt 12 la număr.
[modifică] Arborele cosmic în tradiţia creştină: Crucea Răstignirii
În tradiţia creştină arborele cosmic este Crucea Răstignirii lui Iisus Hristos. Crucea, lucrată din lemnul arborelui binelui şi răului, se substitue arborelui cosmic. Pomul vieţii este asociat cu manifestarea divină. Aceasta întrucât se observă o reluare de simboluri între arborele primului legământ (pomul vieţii) despre care vorbeşte Facerea, şi arborele crucii, sau arborele noului legământ, care mântuieşte omul.
La începutul Facerii este descrisă creaţia lumii vegetale: "Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului era pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului". Cunoaşterea îi aparţine divinităţii, făcând obiectivul unei interdicţii divine. Din lipsă de discernământ omul încalcă interdicţia divină, culegând fructul oprit. El îşi descoperă noua condiţie: este vulnerabil, gol, sortit suferinţei şi morţii. Este alungat din Rai, luat de lângă pomul vieţii, care este copacul nemuririi. Legământul cu veşnicia este încălcat, iar legătura este restabilită odată cu venirea Fiului în lume, pentru a elibera omul de păcat. Acesta sădeşte Biserica universală, după ce a pătimit pe cruce, a murit şi a înviat.
Astfel, crucea, înălţată pe un munte - Golgota -, în centrul lumii, reia în totalitate străvechea imagine a arborelui cosmic sau al lumii. De altfel în iconografia creştină apare frecvent imaginea crucii cu frunze sau a arborelui-Cruce, unde regăsim în despărţirea primelor două ramuri simbolistica furcii şi a reprezentării ei grafice (litera "Y") sau a unicului şi a dualului.
De remarcat e că Însuşi Hristos devine prin metonimie arbore a lumii, axă a lumii, scară.
[modifică] Simbolul "sădirii" în literatura iudeo-creştină
O trăsătură remarcabilă a literaturii iudeo-creştine e locul pe care îl ocupă în cadrul acesteia Biserica. Biserica lui Hristos este văzută ca "sădire". Tema sădirii este prezentă atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Astfel, în scrierea apocrifă Înălţarea lui Isaia este vorba de "plantaţia care o vor fi plantat cei 12 Apostoli ai Prea-Iubitului" (IV,3). Ignatie din Antiohia (zis "Teoforul") prezintă de două ori cuvântul "sădire": "îndepărtaţi-vă de buruieni pe care nu le cultivă Iisus Hristos pentru că ele nu sunt sădite de Tatăl" (Filadelfieni III, 4); "fugiţi de plantele rele parazite ; ele poartă un fruct care aduce moartea; acestea nu sunt sădite de Tatăl" (Tralieni IX, 1). Odele lui Solomon prezintă texte semnificative: "Fericiţi, Doamne, cei ce sunt sădiţi în pământul tău şi pentru care este un loc în raiul tău", căci, "temeliile mele au fost puse în mâna Domnului căci El este Cel care m-a sădit. El a pus rădăcina, a întărit-o ... şi fructele Sale există în vecii vecilor... Dar Domnului îi revine slava sădirii şi culturii Sale, a frumoasei sădiri a dreptei Sale, a frumuseţii sădirii Sale" (XXXVIII,17-21).
Toate aceste texte evocă acelaşi simbol subiacent. Sădirea desemnează realitatea colectivă: ea este sădită de Dumnezeu; ea cuprinde plante numeroase; ea umple Raiul. Aceasta sădire reprezintă Biserica alcătuită din numeroase răsaduri. Aceste răsaduri sunt fiecare un individ. Sădirea lor în Rai corespunde Botezului. Ea îi face membri ai Bisericii. Această sădire este, în grade diferite opera Tatălui, a Domnului, a Apostolilor. Sădirii Tatălui i se opun buruienile, pe care Tatăl nu le-a sădit. Este vorba de tema catehezei iudeo-creştine, moştenită din cateheza evreiască care apare deopotrivă în iudeo-creştinismul ortodox ca şi în cel heterodox.
Această temă este prezentă în opera apologeţilor greci şi latini. La Tertullian sădirea desemnează realitatea colectivă. Ea este sădită de Dumnezeu şi cuprinde mlădiţele numeroase care sunt din belşug în tot Raiul: "profită de ocazia fericirii nebănuite căci tu, care nu eşti în faţa lui Dumnezeu decât o <picătură mică dintr-un vas, un grăunte de pulbere dintr-o arie, o ulcică în mâna olarului> poţi deveni acel arbore <care se plantează la marginea apelor şi, cu frunze neveştejite, rodeşte la vremea sa>, care nu va vedea nici focul nici securea". Aceeaşi idee este prezentă la Clement Alexandrinul, apoi la Origen, Ciprian al Cartaginei şi la alţi apologeţi.
Textele menţionate aduc în actualitate imaginea pomului fiind însoţită de simbolistica butucului, a mlădiţelor şi vlăstarelor, putem considera că tema "sădirii" pentru a simboliza Biserica lui Hristos se leagă de cateheza baptismală iudeo-creştină ea însăşi inspirată din cateheza evreiască. În creştinismul ulterior tema va interfera cu alte elemente, cum ar fi cea a grădinii, a paradisului pe care am întâlnit-o deja. Biserica este paradisul lui Dumnzeu alcătuită din copaci care sunt creştinii sădiţi prin botez.
[modifică] Interferenţe simbolice
Tema lui Hristos ca pom al vieţii interferează cu cea a arborelui care întruchipează comunitatea creştinilor. Ambele sunt întâlnite frecvent la Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Iustin Martirul şi Filosoful, Hermas şi alţii.
Astfel, Iustin Martirul şi Filosoful spune că: "Acesta pe care Scripturile Îl arată că după răstignire va veni iarăşi plin de slavă, a avut ca simbol pomul vieţii care se zice că fusese plantat în Rai"; iar în altă parte: "şi va fi întocmai ca un arbore plantat la marginea apelor, care îşi va da roada sa şi frunza sa nu va cădea şi toate câte va face îi vor prospera lui".
Iar Clement Alexandrinul spune că: "astfel Moise alegorizând priceperea dumnezeiască a numit-o <pomul vieţii> care a fost sădit în paradis; acest paradis poate fi şi lumea în care au fost sădite toate cele ce au fost create".
La Hermas creştinii sunt asemenea arborilor : "arborii aceştia, pe care îi vezi, sunt locuitorii acestei lumi (...); în lumea aceasta nu se pot cunoaşte nici drepţii, nici păcătoşii, ci sunt asemenea unii cu alţii. Precum, adică iarna, arborii sunt la fel, deoarece le-au căzut frunzele şi nu se pot cunoaşte care sunt uscaţi şi care sunt verzi, tot astfel nu se pot cunoaşte în veacul acesta nici drepţii nici păcătoşii ci toţi sunt la fel". De aceea, "pomii care înmuguresc sunt drepţii care au să locuiască în veacul viitor, căci veacul ce va să fie, este vară pentru cei drepţi, iar pentru cei păcătoşi iarnă (...); căci, precum vara se arată în chip lămurit roadele fiecărui pom şi se cunosc ce fel sunt, astfel şi roadele celor drepţi vor fi date pe faţă şi toate vor fi aflate bune în veacul acela".
Aşadar, din cele prezentate până aici vedem interferenţa celor trei teme ale sădirii ca pe un simbol al Bisericii, al pomului, ca figură a celui botezat, al Pomului vieţii ca figură a lui Hristos. Dar toate acestea aparţin aceluiaşi ansamblu simbolic care se întoarce la iudaismul precreştin şi la iudeo-creştinism.
[modifică] Motivul Pomului vieţii pe monumente funerare din partea dobrogeană a Moesiei Inferior
După ce am precizat semnificaţiile atribuite de apologeţii greci şi latini din mediul greco-roman şi iudeo-creştin, în continuare vom analiza monumentele din partea dobrogeană a Moesiei Inferior care au reprezentate motivul "Pomului vieţii".
Din acest teritoriu provin şapte astfel de monumente, toate funerare, dintre care cinci de la Tomis, iar două de la Capidava. Şase dintre acestea sunt scrise pe monumente de marmură şi una singură pe calcar. În ceea ce priveşte limba inscripţiilor, patru sunt în limba greacă, iar celelalte trei în limba latină. Din punct de vedere cronologic cea mai timpurie provine de la Tomis şi datează din secolul I d.Hr., iar cinci sunt datate la sfârşitul veacului al II-lea d.Hr. şi începutul celui următor, iar la una dintre ele cronologia este incertă.
Stelele descoperite în Moesia Inferior pun în valoare din punct de vedere plastic şi cultural un personaj călare numit "erou" sau "Cavalerul Trac". Acest Cavaler Trac apare reprezentat când la pas, când la galop, singur sau însoţit de alte personaje, divinităţi, adoratori sau animale. Cavalerul îndeplineşte diferite acţiuni într-un spaţiu în care apar, de regulă, un altar şi pomul pe care se încolăceşte un şarpe. Îl vedem, de asemenea, cu hlamida în vânt, că se avântă cu o lance să vâneze mistreţul. De obicei, este însoţit de un câine. Originea tracică a acestui cavaler, de presupus un zeu chtonic, aniconic, sau în curs de antromorfizare este discutată, dar s-a precizat că tipul plastic este de origine greco-elenistică. Cavalerul care s-a bucurat de o devoţiune specială încă din epoca elenistică are o zeitate protectoare, prin excelenţă, atotputernică, simbol al nemuririi şi al victoriei forţelor binelui asupra celor ale răului şi morţii, considerat de credincioşii epocii romane dominus (lat. "stăpân"), aeternus(lat. "veşnic"), sanctus (lat. "sfânt"), invictus (lat. "neînvins"), ktistes (gr. "întemeietor"); aşadar atribute şi epitete întâlnite mai apoi şi în doctrina creştină, care au putut facilita adoratorilor înţelegerea acesteia din urmă.
Calul considerat animal solar, apare ca un simbol al imortalităţii; el evocă apoteoza defunctului, eroizarea lui. Aceasta este una dintre explicaţiile frecvenţei reprezentării cavalerului pe altarele funerare. Credinţa în nemurire, în viaţa de apoi, putea fi eventual înfăţişată şi prin lupta călăreţului împotriva animalului.
De remarcat este că şarpele ne face să ne gândim la un zeu vindecător, iar arborele, căruia îi este juxtapus altarul de sacrificiu, pare a fi de asemenea sacralizat de reptilă ca un arbore al vieţii având o conotaţie biblică.
Pomul spre care se îndreaptă cavalerul, imagine a arborelui cosmic sau a copacului ca axă verticală a lumii, simbolizează în tradiţia creştină crucea răstignirii lui Iisus Hristos; cu alte cuvinte crucea făcută din lemnul pomului cunoştinţei binelui şi răului este identificată sau se substitue Arborelui cosmic ca axă ce uneşte lumea terestră de cea celestă. Ea este descrisă ca un arbore veşnic ce stă în mijlocul cerului şi al pământului sprijinind cu tărie universul; este arborele vieţii plantat pe Golgota pentru a desăvârşi actul esenţial al noii Teologii: prin moarte mântuirea omenirii, biruinţa vieţii asupra morţii şi a păcatului, câştigarea nemuririi.
Aşadar, cultul cavalerului, prin conţinutul lui teologic şi iconografic, a vehiculat idei şi valori inclusiv privitoare la valorile vieţii apropiate sau compatibile cu doctrina creştină, făcând posibilă înţelegerea şi însuşirea mai rapidă a acesteia de către populaţia locală.
În ultimă instanţă, comuniunea ideilor şi simbolurilor a reprezintă, după cum am văzut, un aspect esenţial al aşa-numitei praeparatio evangelica. Punerea în discuţie a acestor imagini-simbol evidenţiază moştenirea spiritualităţii păgâne şi contribuţia culturii antice la formarea intelectuală şi spirituală a creştinismului.
[modifică] Bibliografie
- Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Bucureşti, 1994.
- Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular, Bucureşti, 1997.
- Jean Danielou, Simboluri creştine primitive, Oradea, 1998.
- Radu Turcan, Cultele orientale în lumea romană, Bucureşti, 1995.
- Dicţionar de mitologie, Bucureşti, 1982.
- Meslin Michel, Ştiinţa religiilor, Bucureşti, 1993.
- D.Tudor (coordonator), Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti, 1982.
- Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB - colecţie), vol.I,II,III,IX, Bucureşti, 1984.
