Regatul României
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Consultaţi manualul de stil şi îndrumarul, apoi daţi o mână de ajutor. Acest articol a fost etichetat în luna decembrie 2005. |
 din seria Istoria românilor |
|
| Dacia | |
| Perioada medievală | |
| Renaşterea naţională | |
| Războiul de independenţă | |
| Regatul României | |
| România Mare | |
| Al doilea război mondial | |
| Comunismul | |
| Republica Moldova | |
| România contemporană | |
Din 1859 până în 1877, România a evoluat de la o "uniune personală" a două principate (Moldova şi Ţara Românească) la un regat condus de un singur prinţ, Carol I de Hohenzollern, încoronat mai apoi ca Rege al României în 1881.
După dezintegrarea marilor imperii din Europa Centrală şi de Est, la sfârşitul Primului Război Mondial, Transilvania, Basarabia şi Bucovina s-au unit cu Regatul României în 1918, formând pentru a doua oară în istoria românilor, după Unirea realizată de Mihai Viteazul în anii 1599 - 1601, România Mare. După o perioadă de prosperitate şi progres, nemaiîntâlnită până atunci pe teritoriile româneşti, Al Doilea Război Mondial va duce însă la ocuparea Moldovei de peste Prut (Basarabia şi Nordul Bucovinei) de către URSS.
Cuprins |
[modifică] Mica Unire şi monarhia
Ascendenţa din 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza în funcţia de Domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti sub suzeranitatea nominală a Imperiului Otoman a unit naţiunea românească in jurul unui singur conducător. În 1862 cele două principate s-au unit formal sub numele de România, cu capitala la Bucureşti.
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||
Pe 23 februarie 1866 o aşa-numită Monstruoasă coaliţie, compusă din conservatori şi radicalii liberali, l-a forţat pe Cuza să abdice. Prinţul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost desemnat Prinţ al României, în speranţa asigurării sprijinului german pentru o viitoare unire şi independenţă. Descendenţii săi au devenit regii României, până la venirea comuniştilor în 1947.
În 1877, după un război ruso-româno-turc, România a devenit independentă, dar sudul Basarabiei este reanexat la Rusia. Carol a fost încoronat ca prim rege al României în 1881.
Noul stat, situat geografic intre imperiile Otoman, Austro-Ungaria şi Rusia şi Regatul Serbiei, privea înspre vest, în special spre Franţa, pentru modelele sale culturale, educaţionale şi administrative.
În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei. Deşi forţele române nu s-au descurcat bine din punct de vedere militar, până la sfârşitul războiului, imperiile austriac şi rus s-au dezintegrat; Adunarea Nationala în Transilvania, si Sfatul Tarii in Basarabia şi Bucovina si-au proclamat Unirea cu România, iar regele Ferdinand s-a incoronat Rege al Romaniei la Alba Iulia in 1922.
[modifică] Cronologie
| 1859 | Alexandru Ioan Cuza uneşte Moldova şi Ţara Românească sub conducerea sa. |
| 1862 | Unirea formală a Moldovei cu Ţara Românească, formându-se principatul României. |
| 1866 | Cuza este forţat să abdice în favoarea lui Carol I. |
| 1877 | (9 mai) Este declarată independenţa României. |
| 1878 | Sub Tratatul de la Berlin, Imperiul Otoman recunoşte independenţa română, dar sudul Basarabiei e reanexat la Rusia. |
| 1881 | Carol I este încoronat Rege al României. |
| 1907 | Proteste ale ţărănimii izbucnesc în întreaga România, peste 10.000 de ţărani sunt omorâţi. |
| 1914 | Moartea regelui Carol I, urmat la tron de nepotul său Ferdinand. |
| 1916 | (August) România intră în Primul Război Mondial, de partea Antantei. |
| 1918 | "România Mare" |
1939 Pactul Moltov-Ribbentrop.
1941 România intră în război de partea Germaniei şi elibereaza teritoriile anexate de către URSS in urma ultimatumului din seara zilei de 26 iunie 1940.
1944-1945 România luptă contra Germaniei.
1947 Monarhia este abolită.
[modifică] Marea Unire
- Vezi şi Marea Unire.
Realizarea Marii Uniri, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului război mondial. Unirea acestor teritorii a fost posibilă în contextul afirmării internaţionale a principiului autodeterminării naţionalităţilor, exprimat în cele 14 puncte ale lui Woodrow Wilson.
[modifică] Basarabia
În frunte cu Partidul Naţional Moldovenesc, creat în martie 1917, Basarabia a rezistat tendinţelor Ucrainei de a o anexa, în contextul haosului total din Rusia revoluţionară. În octombrie 1917, la Chişinău are lor Congresul Ostaşilor Moldoveni care proclamă "autonomia teritorială şi politică a Basarabiei" şi decide crearea Sfatului Ţării ca organ reprezentativ. Conducerea sa executivă este încredinţată Consiliului Directorilor Generali, a cărui conducere o avea Ion Inculeţ. La 2 decembrie 1917 se proclamă Republica Democratică Moldovenească, membră a Republicii Federative Ruse.
Pentru a opri anarhia militară din Basarabia, Consiliul Directorilor Generali apelează la guvernul român, care trimite trupe, restabilind ordinea. Ca răspuns, la 13 ianuarie 1918, guvernul Rusiei Sovietice întrerupe relaţiile diplomatice cu România, sechestrându-i tezaurul. La 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării proclamă independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, care se alipeşte României la 27 martie 1918.
[modifică] Bucovina
După semnarea păcii de la Brest-Litovk (18 februarie 1918), Ucraina ridică pretenţii asupra Bucovinei. Ca răspuns la manifestul "Către popoarele mele credincioase" al Împăratului austro-ungar Carol I, deputaţii români din parlamentul de la Viena constituie Consiliul Naţional Român (CNR). La iniţiativa lui Sextil Puşcariu, la 14 octombrie 1918, se convoacă la Cernăuţi o adunare naţională, proclamată Adunare Constituantă care proclamă "unirea Bucovinei integrale" la celelalte provincii româneşti. Ca organ central s-a creat Consiliul Naţional şi un birou Executiv condus de Iancu Flondor. Consiliul Naţional cere guvernului român intervenţia militară, care este aprobată la 23 octombrie 1918, pentru a contracara presiunile Ucrainei. La 12 noiembrie 1918, CNR a votat "Legea fundamentală provizorie asupra puterilor Ţării Bucovinei". La 15 noiembrie se convoacă Congresul General al Bucovinei, care a votat în unanimitate, cu sprijinul locuitorilor germani şi polonezi, unirea cu România.
[modifică] Transilvania
În Transilvania, principalele forţe politice româneşti erau concentrate în jurul Partidului Naţional Român (PNR) şi al Secţiunii Române a Partidului Social Democrat din Ungaria (PSD-R). La 29 septembrie 1918, prin Declaraţia de la Oradea, ele anunţă hotărârea de autodeterminare şi separarea politică de Ungaria. La 18 octombrie 1918 se constituie Consiliul Naţional Român Central (CNRC) ca organ politic unic al românilor din Transilvania, alcătuit din 6 membri ai PNR şi 6 ai PSD-R. În noiembrie, în întregul teritoriu se formează consilii şi gărzi naţionale, după modelul CNRC. Acestea preiau de îndată controlul politic şi administrativ, asigurând ordinea într-o perioadă tulbure. După nota ultimativă a CNRC adresată guvernului ungar, se desfşoară tratative româno-ungare la Arad în 13-14 noiembrie 1918, care însă nu dau rezultate.
În acest context, la 5 noiembrie 1918, prin manifestul "Către popoarele lumii", se face cunoscută dorinţa naţiunii române din Transilvania de a se uni cu Vechiul Regat. CNRC mai decide convocarea unei mari adunări plebiscitare care să adopte această hotărâre. La 7 noiembrie se publică textul convocării, Marea Adunarea Naţională a Românilor întrunindu-se la 18 noiembrie 1918 la Alba Iulia. La 1 Decembrie 1918 ea decide în unanimitate unirea cu România.
[modifică] Perioada interbelică
Regatul Romaniei a progresat în perioada interbelică, o nouă Constituţie fiind adoptată în 1923. Majoritatea guvernelor româneşti din această perioadă au păstrat forma dar nu şi substanţa unei monarhii constituţionale liberale. La 15 octombrie 1922 are loc la Alba-Iulia încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca suverani ai României Mari. Partidul Naţional Liberal, în frunte cu Ion I. C. Brătianu, sfătuitorul Regelui Ferdinand, a fost forţa politică dominantă după Primul Război Mondial şi până la moartea aproape concomitentă a Regelui Ferdinand şi a lui I.I.C. Brătianu.
Criza dinastică din 1925 a fost provocată de prinţul Carol, moştenitorul tronului, care, trimis în 1925 să reprezinte familia regală română la funeraliile Reginei Alexandra a Marii Britanii, nu s-a mai întors în ţară, întâlnindu-se cu iubita sa, Elena Lupescu. La 12 decembrie, printr-o scrisoare, renunţă la drepturile sale la tron, în favoarea fiului său Mihai. La 4 ianuarie 1926, Parlamentul îl proclamă moştenitor pe prinţul Mihai. După moartea regelui Ferdinand la 24 noiembrie 1927, Mihai I este proclamat Rege, domnind sub o regenţă formată din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi primul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Gheorghe Buzdugan. Neînţelegerile dintre cei trei subminează monarhia constituţională, încurajând agitaţiile care susţineau revenirea lui Carol II la tron, ca "salvator" al ţării. Datorită morţii, la 24 noiembrie 1927, a lui I.I.C. Brătianu, P.N.Ţ. obţine la alegerile din 1927 o majoritate zdrobitoare. La 6 iunie 1930, Carol II vine în ţară, fiind proclamat Rege la 8 iunie 1930.
Domnia lui Carol al II-lea a reprezentat sfârşitul monarhiei constituţionale şi instaurarea unui regim de autoritate monarhică. Carol al II-lea a sprijinit cultura şi modernizarea societăţii româneşti, însă nu a avut nici un respect pentru sistemul democratic al ţării. În anii 1930 s-a înregistrat o creştere a numărului partidelor ultra-naţionaliste, mai ales a mişcării fasciste Garda de Fier, ce exploata naţionalismul, frica de comunism, şi resentimentul faţă de dominaţia străină şi în special evreiască asupra economiei. Alegerile din 1937 au reprezentat un moment dificil pentru democraţie. Datorită confuziei alegătorilor, nici unul dintre partide nu a obţinut 40% din voturi, necesare pentru prima electorală, pe locul III, cu 15,58% plasându-se legionarii. La 28 decembrie 1938, regele îl numeşte pe Octavian Goga prim ministru, deşi acesta conducea un partid minor, Partidul Naţional-Creştin.
La 10 februarie 1938, pentru a preveni formarea unui guvern ce avea să includă miniştrii din Garda de Fier, şi în directă opoziţie cu sprijinul lui Adolf Hitler pentru Gărzii de Fier, regele Carol II a dizolvat guvernul şi a instituit o dictatură regală. Instituind starea de asediu şi cenzura, el numeşte un guvern consultativ, în frunte cu Patriarhul Miron Cristea, având în componenţa sa pe generalul Ion Antonescu, ministru al apărării. În februarie 1938, Carol II publică noua Constituţie, care asigura baza juridică a regimului autoritar. Pentru a-şi consolida puterea, el desemnează Consiliul de Coroană ca organ permanent şi dizolvă partidele politice. Apreciindu-l pe Mussolini, Carol al II-lea creează breslele de lucrători, în scopul organzării corporatiste a statului român. De asemenea, el creează ţinuturile, conduse de rezidenţi regali, pentru a avea un control mai puternic asupra administraţiei locale. În decembrie 1938, el crează "Straja Ţării", după modelul tineretului hitlerist. Pentru a înlocui partidele politice, în decembrie 1938 de constituie Frontul Renaşterii Naţionale, primul organism politic de masă din istoria României.
Carol al II-lea ia măsuri dure împotriva Gărzii de Fier, ordonând asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu în noiembrie 1938. La 21 septembrie 1939, ca o reacţie la asasinat, un grup de legionari condus de Miţi Dumitrescu îl asasinează pe Armand Călinescu. În contextul situaţiei politice internaţionale grave din 1939, Carol al II-lea este silit să abdice la 6 septembrie 1940, lăsând puterea efectivă mareşalului Ion Antonescu care va forma ulterior, la 15 septembrie, un guvern alături de legionari, proclamând Statul Naţional-Legionar.
[modifică] Cronologie
| 1918 | "România Mare" |
| 1919 | Conflict între România şi Ungaria aflată sub regimul comunist al lui Bella Kun. Armata română ocupă Budapesta la 4 aug. 1919 care se va afla sub administraţie militară până pe 16 nov. 1919. |
| 1920 | Tratatul de la Trianon consfinţeşte unirea Românei. |
| 1921 | Reforma agrară |
| 1923 | Constituţie adoptată pe baza proiectului Partidului Naţional Liberal care garanta cetăţenia evreilor şi altor minorităţi lipsite de drepturi. Liga Apărării Naţional Creştine (LANC) este fondată. |
| 1924 | Membrul LANC (mai târziu fondator al Gărzii de Fier) C.Z. Codreanu îl asasinează pe şeful poliţiei Iaşi, dar este achitat. |
| 1926 | Este adoptată Legea Electorală Liberală. "Mica Antantă" cu Cehoslovacia şi Iugoslavia |
| 1927 | Partidul Naţional Ţărănesc Corneliu Zelea Codreanu se desprinde de LANC, formând Legiunea Arhanghelului Mihail, mai târziu numită şi Garda de Fier. |
| 1929 | Începutul Marii Crize |
| 1930 | Carol al II-lea este încoronat rege. |
| 1931 | Prima înterzicere a Gărzii de Fier |
| 1933 | (16 februarie) Atelierele de maşini de la Griviţa protestează violent, dar sunt suprimaţi de poliţie. (10 decembrie) Prim-ministrul Ion Duca "dizolvă" Garda de Fier, arestând mii de membrii ai acesteia; 19 zile mai târziu este asasinat de o echipă legionară (Nicadorii). |
| 1935 | LANC şi Partidul Naţional Agrar se contopesc, formând Partidul Naţional Creştin (PNC), cu o doctrină fascistă. Partidul se declară încă de la început o formaţiune naţionalistă, antisemită şi anticomunistă, iar sloganul este "România a românilor!" |
| 1937 | "Pactul de non-agresiune electorală" între Partidul Naţional Ţărănesc şi Garda de Fier, mai târziu incluzând Partidul Naţional Liberal georgist, Uniunea Agrară şi Partidul Evreiesc. Partidul Comunist Român denunţă pactul, dar în practică, îi susţine pe ţărănişti. PNC formează un guvern, dar intră repede în conflict cu Carol al II-lea asupra minorităţii evreieşti. |
| 1938 | (10 februarie) Dictatura regală este declarată. Noua constituţie este adoptată la 27 februarie. (29-30 noiembrie) Liderul Gărzii de Fier, Codreanu şi alţi legionari sunt asasinaţi din ordinele regelui. |
| 1939 | (7 martie) Armand Călinescu formează un guvern. Pactul Molotov-Ribbentrop stipulează "interesele sovietice" în Basarabia. |
[modifică] Vezi şi
- Regii României
- Scurtă cronologie a monarhiei în România
- Monarhia în România
- Reginele României
- Casa regală de România
- Hohenzollern-Sigmaringen
[modifică] Bibliografie
- "O Istorie sinceră a poporului român", Florin Constantiniu, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 2002
- "Şefii de stat şi de guvern ai României (1859-2003)", Nicolae C. Nicolescu, ed. Meronia, Bucureşti 2003
