Educaţie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Educaţia este un termen ce cuprinde predarea unor aptitudini specifice şi de asemenea ceva mai puţin tangibil: distribuirea cunoaşterii, corectitudinii şi înţelepciunii. Educaţia are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieţii sociale ca forţă, muncă şi subiect al relaţiilor sociale. Cuvântul educaţie este de origine latină, derivă din substantivul „educatio” care înseamnă creştere, hrănire,cultivare. Educaţia poate fi concepută într-un mod mai larg, ca o întâlnire între individ şi societate, şi întreaga viaţă socială poate fi marcată de acest schimb permanent. (P>H> Chambart de Laum, 1982)

[modifică] Definiţii

Educaţia este:

• un tip particular de acţiune umană
• o intervenţie sau direcţionare
• o categorie fundamentală a pedagogiei
• Platon: „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”
• Aristotel: în lucrarea sa „Politica”, consideră că „educaţia trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare.”.
• J.A. Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, consideră că la naştere, natura înzestrează copilul numai cu „seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii.”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educaţie. Rezultă că în concepţia sa, educaţia este o activitate de stimulare a acestor „seminţe”, şi implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.
• Pentru pedagogul englez din secolulul al XVII-lea, John Locke, educaţia se prezintă sub forma unei relaţii interpersonale de supraveghere şi intervenţie ce se stabileşte intre „preceptor” (educator)şi copil (viitorul „gentleman”).
• Filosoful german Immnuel Kant, aprecia că educaţia contribuie la valorificarea naturii umane în folosul societăţii: „este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai bine dezvoltată prin educaţie şi că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convie cu deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.
• Pentru J.J. Rousseau educaţia este în acelaşi timp intervenţie şi neintervenţie : „Educaţia negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea dezvoltării fireşti, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenţie”.
• Pedagogul german Johann Frederich Herbart. În opinia sa educaţia este împărţită în trei subdiviziuni: guvernarea, învăţământul (realizarea unor obiective specifice) şi educaţia morală.
• Sociologul francez E. Durkheim: educaţia este o acţiune „exercitată de generaţiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viaţa socială.”; are ca obiect să provoace şi să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale şi morale.
• Pedagogul român Constantin Narly, consideră că este „un fapt social şi individual în acelaşi timp”.
• Educaţia este prima activitate creatoare neproducătoare de bunuri de consum, cunoscută de istorie (Florin Georgescu 1970).
• Societatea zilelor noastre solicită, mai mult ca oricând, inteligenţa şi capacitatea creatora a omului. „Întregul climat al viitorului, afirmă Bogdan Suchodolski, va situa capacităţile intelectuale în condiţiile deplinei afirmări şi va da un larg avans dorinţei de cunoaştere.
• Durkheim: „educaţia constă într-o socializare metodică a tinerei educaţii”.

Educaţia doreşte:

1. dezvoltarea conştientă a potenţialului biopsihic al omului;

2. formarea unui tip de personalitate solicitat de condiţiile prezente şi de perspectiva societăţii;

Caracteristici ale educaţiei:

a. pune accent pe oameni;

b. urmăreşte dezvoltarea unor calităţi umane şi explorarea orizonturilor;

c. este orientată predominant spre pregătirea pentru viaţă;

d. are în vedere, cu precădere, întrebări asupra existenţei;

e. vizează cu precădere dezvoltarea unei stări sau a unei structuri atinse;

f. finalitatea în educaţie îmbină viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung;

g. activitatea educaţională este dinamică şi flexibilă în acelaşi timp;

h. educaţia stimulează idealul fiinţei umane exprimat prin „a fi şi a deveni”.

Surse: Tratat de pedagogie şcolară, Ioan Nicola

[modifică] Caracterul istoric al educaţiei

Educaţia diferă de la o etapă istorică la alta în funcţie de condiţiile materiale şi spirituale ale societăţii. Educaţia este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forţă de muncă şi fiinţă socială.

Odată cu succesiunea epocilor istorice idealul, mecanismele, conţinuturile, finalităţile educaţiei s-au schimbat, au evoluat şi s-au perfecţionat. Educaţia este deci supusă schimbărilor istorice, ea apărând odată cu societatea din comuna primitivă.

În momentul în care strămoşii îndepărtaţi ai omului au început să muncească, prin aceasta, felul lor de viaţă a început să se deosebească fundamental de cel al animalelor. Acestea din urmă au continuat să se adapteze şi să se comporte faţă de mediul natural în mod instinctiv. Omul însă a adoptat faţă de mediu o atitudine activă, transformându-l cu ajutorul uneltelor pe care le confecţionează. Astfel apare atitudinea activă a omului faţă de propria sa dezvoltare, simţul de răspundere pentru generaţia viitoare, exprimat prin grija adulţilor de a transmite celor tineri experienţa de confecţionare şi utilizare a uneltelor în vederea formării lor ca forţă de muncă. Între muncă şi educaţie s-a stabilit astfel un raport de intercondiţionare, raport care se află la baza perfecţionării uneltelor de muncă.

Dezvoltarea vieţii sociale, îmbogăţirea experienţei umane fac să se complice însuşi procesul de transmitere a experienţei acumulate, de procesul de educare. Generaţiile adulte transmit tinerelor generaţii nu numai experienţa de muncă, ci şi limba şi regulile de comportare. Acest proces intenţionat de formare a tinerelor generaţii este tocmai ceea ce înţelegem prin educaţia în comuna primitivă.

Apariţia proprietăţii private şi a claselor sociale fac ca educaţia antichităţii să se deosebească de cea specifică comunei primitive. Educaţia are acum un caracter de clasă. Acest caracter este evident atât în statele din orientul antic – Egipt, China, India – cât şi în Grecia şi Roma antică.

În şcolile egiptene se urmărea, pe de o parte, pregătirea conducătorilor statului – a preoţilor – iar pe de altă parte, pregătirea acelora care, îndeplinind diverse funcţii administrative mai mărunte, aveau obligaţia de a şti să scrie.

Din documentele ce au ajuns până în vremea noastră se poate deduce că chinezii au avut şcoli cu mult înainte ca societatea lor să se împartă pe clase. Cu toate acestea şcolile din China antică devin treptat un monopol al aristocraţiei. Spre deosebire de alte şcoli din orientul antic, în China se acordă mare atenţie formării deprinderilor de comportare, urmărindu-se mai ales cultivarea supunerii atât faţă de cei mai în vârstă, cât şi faţă de cei superiori ca situaţie socială. Educaţia morală din şcoala chineză era puternic influenţată de religie.

Ca şi la egipteni, pentru indieni nu exista o demarcaţie precisă între cunoştinţele religioase şi cele profane. Ele se împleteau. În India se studia astronomia, medicina (cu ajutorul magiei), matematica şi limba sanscrită.

În Grecia antică putem evidenţia două tipuri de sisteme educaţionale. Acestea privesc cele două mari puteri: Sparta şi Atena. Sistemul educaţional spartan era cu precădere unul militar, pe când în Atena predomina un sistem democratic.

Sistemul educaţional al romanilor a cunoscut o organizare diferită, corespunzătoare principalelor etape ale dezvoltării statului. Astfel în perioada regalităţii educaţia se făcea în familie; în timpul republicii începe să se manifeste tot mai mult preocuparea pentru organizarea învăţământului; pe când în timpul imperiului sistemul de instrucţie şi educaţie capătă un caracter de stat.

Trecerea de la societatea sclavagistă la cea feudală a însemnat, totodată, şi trecerea de la sistemul de educaţie sclavagist la altul care corespundea cerinţelor vieţii economice şi sociale specifice orânduirii, a cărei durată se întinde din secolul al V-lea până în secolul al XVIII-lea.

Ideologia dominantă a orânduirii feudale a fost cea religioasă – creştinismul pentru Europa, islamismul pentru Orientul apropiat şi nordul Africii, budhismul pentru Orientul îndepărtat. Biserica – îndeosebi cea creştină – acaparase pământ, putere politică şi întreaga viaţă culturală. Dogmele religioase serveau integral intereselor claselor dominante, de aceea ele constituiau elementul primordial şi baza oricărei gândiri teoretice a reprezentanţilor acestor clase. Este cunoscut faptul că în această perioadă filosofia a devenit o “slujnică” a teologiei. Arta a fost şi ea subordonată spiritului teologiei, devenind o expresie a dispreţului religios pentru natură, pentru om. Prin conţinutul său, arta exprima aspiraţia către viaţa viitoare. În pictura şi sculptura feudală era redat extazul mistic al unor fiinţe dematerializate, disproporţionate anatomic.

În ceea ce priveşte învăţământul feudal, acesta a fost un monopol al clerului – atât în Europa, cât şi în Orientul apropiat şi depărtat.

Se ştie că orânduirea feudală cuprinde mai multe etape, fiecare dintre ele având anumite particularităţi care şi-au exercitat influenţa şi asupra educaţiei şi învăţământului. Astfel, educaţia evului mediu propriu-zis (secolele V-XIV) se deosebeşte mult de aceea care se practica în epoca Renaşterii şi Reformei (secolele XV-XVI), iar aceasta avea unele trăsături care o diferenţiau de sistemul educativ din perioada descompunerii feudalismului (secolele XVII-XVIII).

Către sfârşitul evului mediu ritmul de dezvoltare al societăţii a devenit mai alert. Cruciadele au înlesnit schimbul de mărfuri, au contribuit la dezvoltarea puternică a meseriilor, a atelierelor meşteşugăreşti. În industrie s-au introdus motoarele hidraulice, a început să se folosească roata de tors şi s-a trecut la organizarea unui nou tip de producţie industrială, producţia manufacturieră. Secolele XIV şi XV constituie – pentru o parte din ţările Europei de apus – perioada de trecere de la feudalism la capitalism. Criza economică şi socială din aceste secole este însăşi criza regimului feudal, care a permis trecerea de la supremaţia nobilimii feudale la dobândirea puterii de către burghezie. Populaţia oraşelor a crescut continuu. Treptat, apar, mai ales în Italia, o mulţime de “republici”. Aproape fiecare oraş mai dezvoltat a devenit o republică – Veneţia, Florenţa, Genova, Milano etc. Schimbări majore s-au petrecut şi în educaţie. Conceptele umanismului au influenţat puternic ideile pedagogice. Se dă o mare importanţă respectului faţă de om, încrederea în posibilităţile sale fizice şi intelectuale.

Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea se caracterizează pe plan socio-politic printr-o succesiune de victorii ale burgheziei din ţările Europei occidentale. Întrucât înseşi interesele sale economice şi politice îi impuneau asigurarea unei instrucţii elementare pentru categorii largi ale populaţiei. Această perioadă constituie un mare pas înainte în direcţia generalizării învăţământului primar şi a dezvoltării teoriei pedagogice corespunzătoare. Amploarea pe care a luat-o acum învăţământul, mai ales şcoala elementară, a atras după sine şi dezvoltarea instituţiilor de pregătire a corpului didactic. Aceste împrejurări au stimulat procesul de constituire a pedagogiei ca disciplină ştiinţifică.

Interesul manifestat pentru problemele dezvoltării tinerei generaţii au favorizat crearea unei instituţii speciale de educare, precum şi elaborarea unei teorii pedagogice privind copii de vârstă preşcolară.

Dar anul 1900 nu este o piatră de hotar în dezvoltarea teoriei şi practicii pedagogice. Către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor au apărut o serie de elemente noi care anunţă importante mutaţii în gândirea pedagogică şi practica şcolară. Aproape tot ceea ce creaseră secolele anterioare în domeniul practicii instructiv-educative era cuprins acum în termenul de şcoală tradiţională şi începuse să fie repudiat. Apare, mai întâi, o reacţie faţă de şcoala herbartiană, întemeiată exclusiv pe receptivitate, pe orientare exclusiv teoretică a conţinutului activităţii didactice. Se creează, astfel, aşa-numitele şcoli noi din Marea Britanie, Franţa, Germania, S.U.A.

Tot acum, ca urmare a iniţierii cercetărilor experimentale în psihologie, începe să se manifeste o puternică reacţie faţă de pedagogia filosofică – constituită deductiv, pornindu-se de la anumite principii sau concepte filosofice. Se conturează astfel ideea unei pedagogii experimentale şi, concomitent, ideea unei ştiinţe a copilului – pedagogia.

Tot în această perioadă se constată o altă tendinţă: depăşirea limitelor pedagogiei întemeiată pe psihologie – care conducea spre cultivarea individualismului – prin elaborarea unei teorii pedagogice bazate pe sociologie, adică pedagogia socială.

Pe plan pedagogic, secolul XX s-a anunţat, încă de la început – prin teoria educaţiei noi – ca un secol al copilului.

De-a lungul istoriei, educaţia şi-a demonstrat rolul vital pentru dezvoltarea civilizaţiei, culturii umanităţii, pentru creşterea gradului de ordine şi raţionalitate în viaţa socială, pentru cultivarea valorilor spirituale şi conferirea în acest fel a unui statut elevat condiţiei umane.

[modifică] Bibliografie

1. Ion Gh. Stanciu, „O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până la 1900”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977

2. George Văideanu, „Educaţia la frontiera dintre milenii”, Editura Politică, Bucureşti, 1988

3. Ioan Nicola, „Pedagogie”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992

4. Marţian Iovan, „Repere în pedagogie – prin universul educaţiei”, Arad, 1997

[modifică] Curriculum şcolar pentru clasa a V-a

Istoria

Textul curriculum-ului de istorie pentru clasa a V-a a fost elaborat într-o primă versiune în 1992, iar în perioada 1992-1995 i s-au mai adus ajustări, propuse de către participanţii proiectului iniţial: cercetători, istorici, cadre didactice, factori de decizie, autori de manuale.

Construirea curriculum-ului de istorie a pornit de la o serie de principii generale, specifice oricărui proces de proiectare curriculară: asigurarea caracterului dinamic şi deschis al studiului istoriei, renunţarea la criteriul compartimentării disciplinei în “istoria românilor” şi “istoria universală”, formarea personalităţii elevului, echilibrarea raportului dintre tipurile de cunoştinţe implicate de studierea trecutului (istoria locală – naţională - universală) şi urmărirea progresului elevilor în învăţare şi experienţă.

Pornind de la palierul de vârstă al elevilor (10-14 ani) s-a optat pentru o gradare a efortului intelectual al elevilor: clasele V-VI reprezintă o “introducere” în studiul istoriei (familiarizarea cu domeniul, cu particularităţile muncii istoricului / arheologului, cu izvoarele istorice şi metodele de utilizare), iar clasele VII-VIII, o aprofundare a cunoştinţelor dobândite (creşterea dificultăţilor conceptelor utilizate).

În conceperea curriculum-ului s-a pornit de la prezumţia că istoria îi poate furniza elevului de gimnaziu, atât cunoaşterea de sine, cât şi cunoaşterea “celuilalt”, în scopul conştientizării diferenţelor dintre oameni, al înţelegerii, acceptării şi respectării acestora. Rezultatul studierii istoriei se structurează în: cunoştinţe, concepte şi înţelegeri despre fapte, personalităţi şi mari teme ale istoriei; deprinderi de comunicare, creativitate, observare, studiu, rezolvare de probleme; atitudini, valori şi calităţi personale: curiozitate, interes, preocupare pentru conservarea monumentelor şi izvoarelor istorice).

Textul curriculum-ului cuprinde: obiective generale ale studiului istoriei în gimnaziu, obiectivele de referinţă şi activităţile de învăţare pentru clasa a V-a şi conţinuturile învăţării. Obiectivele generale indică schimbările de comportament la care ar trebui să ducă studiul de istorie în gimnaziu. Obiectivele de referinţă prezintă categoriile de rezultate la care ar trebui să ducă studiul istoriei în gimnaziu. Activităţile de învăţare sunt menite să ofere exemple ce conduc la învăţarea, întărirea şi dezvoltarea capacităţilor prevăzute de către obiective. Conţinutul învăţării prezintă opţiunea pentru un conţinut istoric echilibrat, implicând studierea istorie naţionale integrată în cea universală.

La finele cursului gimnazial elevul va dobândi deprinderi şi abilităţi de cunoaştere a realităţii istorice prin activarea instrumentelor de muncă intelectuală şi utilizarea metodelor de analiză specifice istoriei.

Obiectivele generale ale istoriei în gimnaziu:

Prin studiul istoriei, prin utilizarea unui limbaj adecvat, la nivelul gimnaziului elevul trebuie: să se orienteze în timp şi să-şi formeze reprezentări coerente despre timpul istoric; să recunoască tipurile de surse istorice şi modalităţile de folosire a acestora, prin raportarea la epoca despre care este vorba; să cunoască şi să stăpânească informaţii despre evenimente, personalităţi, epoci istorice; să identifice ideile, motivele, interesele indivizilor şi grupurilor umane în acţiune, să sesizeze limitele şi posibilităţile acestora în trecut şi prezent; să capete deprinderea de a identifica deosebirile dintre interpretările date unui eveniment la nivelul unei epoci sau în epoci diferite; să conştientizeze apartenenţa sa la un spaţiu istoric şi de cultură, prin cunoaşterea comunităţii din care face parte: să alcătuiască, pe baza terminologiei de specialitate, un discurs argumentat, în care să fie articulate cunoştinţele despre o problemă istorică.

Obiectivele de referinţă şi activităţile de învăţământ pentru istorie în clasa a V-a cuprind următoarele mari subcapitole: timpul istoric; înţelegerea şi reprezentarea spaţiului istoric; cunoaşterea şi utilizare izvoarelor istorice; însuşirea şi utilizarea limbajului de specialitate în comunicarea cunoştinţelor; înţelegerea cauzalităţii şi schimbării în istorie; descrierea şi interpretarea unei situaţii istorice; însuşirea deprinderilor de muncă intelectuală şi dezvoltarea capacităţii de investigaţie.

Repartiţia orelor de istorie pentru clasa a V-a este următoarea: 50 ore predare-învăţare şi 18 ore la dispoziţia profesorului, deci în total 68 de ore într-un an de studiu.

Conţinutul învăţării cuprinde împărţirea materiei pe capitole şi număr de ore care trebuie urmărite în cursul anului. Conţinutul are o introducere şi patru părţi. “Introducerii în studiul istoriei” îi sunt alocate 3 ore, iar părţii întâia – “Preistoria umanităţii” – 4 ore. Partea a doua se referă la “civilizaţiile antichităţii”, acesteia fiindu-i alocate 6 ore. Partea a doua are cinci subcapitole după cum urmează: “Orientul Antic”, “Grecia Antică”, “Lumea tracică. Geto-dacii”, “Lumea romană” şi “Cultura romană”. Partea a treia cuprinde “Sfârşitul antichităţii”, 5 ore şi are două subcapitole: “Imperiul roman (secolele III-IV). Migraţiile popoarelor” şi “Apariţia şi răspândirea creştinismului”. Partea a cincia, “Diversitatea lumii în mileniu I d.Hr.” - 5 ore are subcapitolul “Geneza lumii medievale”. Fiecare subcapitol are un conţinut bine stabilit care trebuie urmat de către profesor.

La sfârşitul secţiunii de istorie pentru clasa a V-a, sunt prezentate 15 titluri de lecţii de sinteză, dintre care cel puţin două trebuie studiate, de preferat între celelalte teme.

[modifică] Bibliografie

"Programe analitice, clasa a V-a", Editura Nemira, Bucureşti, 1996, pp. 39-55