Revoluţia română de la 1848

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

România revoluţionară tablou pictat de Constantin Daniel Rosenthal

Revoluţia română de la 1848 a fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluţia franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franţa era un stat naţional unitar, revoluţia de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte ţări a luat diferite forme, după necesităţile locale. Astfel că, principiul libertăţilor cetăţeneşti cerute de revoluţionarii francezi a evoluat şi s-a transformat în libertăţi naţionale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate naţională.

Revoluţia română de la 1848 s-a desfăşurat în condiţiile în care părţi din teritoriul naţional se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova era constrânsă să accepte protectoratul Rusiei ţariste, iar Muntenia, suzeranitatea Turciei.

Cuprins

1 În Moldova
2 În Ţara Românească
3 În Transilvania
- 3.1 Liderii mişcării din Transilvania
- 3.2 Bibliografie - Transilvania
4 Bibliografie
5 Legături externe

[modifică] În Moldova

În Moldova, mişcarea revoluţionară a avut un caracter paşnic şi s-a concretizat printr-o petiţie în martie 1848 şi printr-un program în august 1848. Petiţia cuprindea 35 de puncte şi a fost redactată la o întrunire a tinerilor revoluţionari moldoveni care a avut loc într-un hotel din Iaşi, cu ştirea domnitorului Mihail Sturdza, în data de 27 martie. Simţind pericolul unei mişcări, sub influenţa celor de afară, şi în Moldova, domnitorul însuşi le-a cerut petiţia. Cu toate că memoriul lor nu cuprindea decât reforme moderate, mai mult de ordin administrativ şi cultural în conformitate cu Regulamentul Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor mişcării. Aceştia urmau să fie trimişi în Turcia, însă au reuşit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea, ajungând la Brăila. De aici au reuşit să plece în Transilvania, de unde au trecut în Bucovina.

În vara lui 1848 se aflau în Bucovina şi mai ales în Cernăuţi circa 50 din fruntaşii tineretului revoluţionar moldovean, printre care: Alexandru Ioan Cuza, C. Negri, D. Canta, Vasile Alecsandri, Al. Russo. Acestora li s-a adăugat şi Mihail Kogălniceanu, care avusese un conflict cu fiul domnitorului. În august 1848 este redactat un program în 36 de puncte care a fost publicat de Kogălniceanu, purtând numele de "Dorinţele partidei naţionale din Moldova". Acest program se deosebea radical de petiţia din martie fiind împotriva Regulamentului organic şi a protectoratului ţarist. Se cereau, printre altele: egalitate politică şi civilă, instrucţiune gratuită, împroprietărirea ţăranilor şi se încheia cu o dorinţă arzătoare: unirea Moldovei cu Muntenia.

[modifică] În Ţara Românească

În Muntenia, revoluţia s-a bucurat de mai mult succes ca în Moldova, deoarece tinerii revoluţionari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au încercat traducerea ideilor în fapte. În acest scop i-au atras în tabăra lor pe intelectualii mai de seamă din acea vreme, precum şi o parte a administraţiei şi armatei.

Totul a început la Izlaz, în 9 iunie, prin citirea proclamaţiei care cuprindea în 22 de articole constituţia cerută de revoluţionari. Ea a fost redactată în privinţa fondului de Nicolae Bălcescu, iar sub aspectul formei de Ion Heliade Rădulescu. Avea ca revendicări esenţiale: autonomia ţării, înlăturarea Regulamentului organic, egalitatea drepturilor politice şi civile, împroprietărirea ţăranilor. Primul guvern revoluţionar, format la Izlaz, a fost compus din: Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, Ştefan Golescu, preotul Radu Şapcă, cunoscut sub numle de "Popa Şapcă" şi căpitanul Pleşoianu. În aceeaşi zi, la Bucureşti a avut loc un atentat organizat de trei tineri împotriva domnitorului Gheorghe Bibescu, însă acesta scapă nevătămat. Revoluţia de la Bucureşti a izbucnit la 11 iunie, prin tragerea clopotului de la mitropolie, mulţimea se adună purtând cocarde, steaguri şi eşarfe tricolore. Bibescu ştiind că nu are sprijinul armatei, seara, semnează proclamaţia care devenise noua constituţie şi lista cu noul guvern provizoriu condus de mitropolitul Neofit şi având ca membri pe Heliade, Stefan Golescu, Tell, Gheorghe Magheru, iar mai apoi se alătură ca secretari C.A. Rosseti, Nicolae Bălcescu , A.G. Golescu şi Ion C. Bratianu. Cum a doua zi, ruşii au protestat prin consulul lor, domnitorului i s-a făcut frică de represalii şi abdică. În primul decret, din 14 iunie 1848, guvernul revoluţionar, a hotărât ca drapelul ţării să aibă “trei culori: albastru, galben şi roşu”, iar pe pânză să fie înscrise cuvintele “Dreptate, Frăţie”. Cele trei culori fuseseră adoptate pe drapel în Ţara Românească încă din 14 octombrie 1834 de domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica şi erau culorile moştenite de la daci fiind descrise pentru prima dată în lucrarea Novella XI din anul 553 de împăratul Justinian I (527-565).

Revoluţia din Ţara Româneascã a fost curmată de intervenţia trupelor otomane. În data de 13 septembrie 1848 în Dealul Spirii, a avut loc lupta decisivă între turci şi Compania de Pompieri condusă de Pavel Zăgănescu, care s-a terminat cu un rezultat defaforabil revoluţionarilor.

La revoluţie au participat şi revoluţionari evrei, în special cei doi pictori, Barbu Iscovescu şi Constantin Daniel Rosenthal şi cei doi bancheri Hilel Manuah şi Bally Davicion. Iscovescu a fost unul din conducătorii revoluţiei, a fost unul din cei trei delegaţi trimişi cu cererile revoluţiei la Bibescu. Barbu Iscovescu a fost imortalizat de contemporanul său român Costache Petrescu în tabloul „Manifestanţi pentru Constituţia de la 1848“ purtând drapelul românesc tricolor cu deviza “Dreptate - Frăţie”. Constantin Daniel Rosenthal a pictat tablourile alegorice "România revoluţionară" şi "România îşi rupe lanţurile pe Câmpia Turzii". Hilel Manuah (Hillel Manoach) a fost numit în Consiliul Municipal din Bucureşti, în perioada revoluţionară.

[modifică] În Transilvania

În Transilvania mişcarea românească a avut un caracter antirevoluţionar. Sprijinirea armatei austriece împotriva revoluţionarilor maghiari a fost motivată de faptul că aceştia din urmă proclamaseră pe 29 mai 1848 unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să consulte reprezentanţii poporului român din principat. Însuşi poetul Sandor Petöfi se ridicase împotriva hotarârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanţi numai 3 români si 24 de saşi. În martie 1848 a izbucnise revoluţia la Viena, mişcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat naţional independent de Austria. Ideea de libertate şi de unitate naţională era înţeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei naţiuni civice după modelul preconizat de Revoluţia franceză, adică neţinând seama de componenţa etnică eterogenă a ţării, ba tocmai prin omogenizarea forţată a specificului diferitelor regiuni şi prin impunerea unei singure limbi oficiale. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtăşit ideea creării unui stat naţional maghiar şi au convocat o adunare proprie în care să discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută ca Adunarea de la Blaj. La aceasta au luat parte, pe lângă liderii români din Transilvania, reprezentanţi ai Curţii de la Viena, care au citit mesaje. Între aceştia, generalul comandant al trupelor austriece din Marele Principat al Transilvaniei. Au fost şi revoluţionari munteni şi mai ales moldoveni, printre care şi viitorul domnitor A. I. Cuza.