Ţara Românească
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Acest articol conţine afirmaţii care necesită suport bibliografic. (Vezi Wikipedia:Verificabilitate) |
- Valahia redirectează aici. Pentru alte sensuri vedeţi şi Valahia (dezambiguizare)
- Moto
- Ţara aceasta drept stemă pasăre corb poartă,
- Iar pe gâtul ei acum şi o cunună atârnă,
- Cu adevărat al casei prea luminate şi prea bătrâne,
- A casei prea viteazului neam Basarab.
-
- ("Pravila cea mică" tipărită în 1640 la mănăstirea Govora, versuri de Udrişte Năsturel -"La prea luminata stemă a milostivilor Domni Basarab")
Ţara Românească (Valahia), este o provincie istorică situată la nord de Dunăre şi la sud de Carpaţi, locuită de români (daco-romani), numiţi în evul mediu valahi de germani şi vlahi de slavi. Denumirea se referă exclusiv la această zonă geografică, care constituie sudul României moderne, restul ţinuturilor locuite de români fiind recunoscute după alte nume.
[modifică] Istorie
Ţara Românească este statul întemeiat între Munţii Carpaţi şi Dunăre în secolul XIII - XIV. Străinii în general o denumeau Valahia (denumire de origine germanică). Mai era numită şi Valahia Maior sau Ungro-Vlahia, pentru a nu o confunda cu Moldova, numită Valahia Minor sau Ruso-Vlahia. În documentele latineşti era cunoscută ca Transalpina. După numele primului domn Basarab I, unii o numeau Basarabia sau Ţara Basarabească. Moldovenii şi polonezii o numeau Muntenia. Iar turcii îi spuneau Iflak, în timp ce Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak.
Reşedinţa principală a ţării a fost pe rând la Curtea de Argeş, Câmpulung (temporar), Târgovişte şi Bucureşti. În anumite perioade, domnii Ţării Româneşti, au stăpânit ca teritorii primite de la regii Ungariei: Făgăraşul, Amlaşul, Basarabia (cu garnizoana Chilia), sudul Moldovei de mai târziu (Vrancea - Putna spre Trotuş). Stăpânirea domnilor munteni s-a întins şi asupra unei părţi din Dobrogea până în a doua jumătate a secolului XV, astfel încât sub Vladislav I (1370), ţara a ajuns la cea mai mare întindere a sa.
Începând cu secolul XII-lea, Valahia este menţionată în izvoarele bizantine, bulgăreşti, maghiare şi slavone, iar mai târziu în cele occidentale, ca fiind regiunea unor state feudale locuite de vlahi şi conduse de cneji ( prinţ, conducător) şi voievozi (lideri militari), la sud şi est de Carpaţi. O caracteristică specifică istoriei românilor este că au trăit în trei principate, Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, având acelaşi sânge, aceeaşi limbă şi cultură, aceleaşi tradiţii, fiind însă separaţi de Carpaţi.
Diploma acordată la 2 iunie 1247 Cavalerilor Ioaniţi,cunoscută ca Diploma Ioaniţilor, menţionează că pe teritoriul viitoarei Ţări Româneşti existau nu mai puţin de patru formaţiuni în limitele fostei provincii romane, Dacia Malvensis (Oltenia istorică) : Voievodatele lui Ioan şi Farcaş, Seneslau şi Litovoi. Litovoi si fratelui sau Bărbat, s-au luptat cu trupele maghiare la 1227, în urma luptei Litovoi moare,la fel regele maghiar şi urmaşii săi la tronul Ungariei. Bărbat este luat prizonier dar se răscumpără şi se întoarce la conducere.
Procesul de centralizare a fost desăvârşit de către Basarab I moştenitor al voievodatelor lui Litovoi şi Seneslau din Oltenia. În secolul XIV-lea o dată cu declinul statelor vecine, statele feudale româneşti s-au format la sud şi est de Carpaţi: Ţara Românească sau Terra Transalpina, sub comanda lui Basarab I (în jurul anului 1330), şi Moldova, sub comanda lui Bogdan I (în jurul anului 1359). Basarab I este obligat să ducă lupte împotriva regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. Lupta se dă în 9 - 12 noiembrie 1330, la Posada (localizată pe teritoriul localităţii Titeşti, Vâlcea), unde Basarab I zdrobeşte oastea maghiară condusă de Carol Robert de Anjou, care se salvează fugind travestit. Domnia lui Basarab I a durat până în 1352, fiind numit Mare Voievod şi Domn.
Victoria de la Posada, semnează actul de naştere al ţării care va fi cunoscută sub numele de Ţara Românească, în următorii ani fiindu-i alipite rând pe rând Muntenia şi Dobrogea. Datorită provenientei familiilor domnitoare din Ţara Românească, exclusiv din Oltenia (Basarabii si Craioveştii), marele Ban al Olteniei, era al doilea om în stat, după domnitor.
După multe războaie purtate cu Poarta, Ţara Românească a trebuit să accepte suzeranitatea acesteia, şi să plătească tribut. Ţara devine vasală faţă de turci în timpul lui Mircea cel Bătrân, pentru a evita o invazie a turcilor şi transformarea ţării în paşalâc. Până în secolul XVII-lea de fiecare dată când presiunea turcilor creştea, mulţi domnitori s-au răzvrătit sau nu au mai îndeplinit cererile Porţii:Mihai I, Dan al II-lea, Vlad Ţepeş, Radu de la Afumaţi, Mihai Viteazul sau Radu Şerban.
Legăturile politice cu Ungaria şi mai târziu cu Austria habsburgică urmăreau stoparea expansiunii turceşti şi eliberarea de sub dominaţia lor. Pentru o perioadă scurtă de timp, Mihai Viteazul a reuşit să unească cele trei ţări române (Unirea de la 1600).
După 1716, Imperiul Otoman a refuzat să mai accepte domnitori români şi a instituit Regimul Fanariot, alegând domnii dintre familiile influente de greci care locuiau in cartierul Fanar, din Constantinopol. Aceşti domnitori fanarioţi, pot fi consideraţi ca funcţionari ai Porţii.
Domnia fanariotă a încetat după Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821), când sunt acceptaţi din nou domnitori pământeni. În 1831 este adoptat Regulamentul Organic. În 1859, Ţara Românească şi Moldova se unesc în Principatele Unite Moldova şi Ţara Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
