Biserica Anglicană
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
.
Biserica Anglicană (Church of England), Biserică creştină istorică, despărţită de Roma în timpul Reformei protestante, în Anglia, prin ruptura regelui Henric al VIII-lea cu papa Romei. În Scoţia şi SUA, denumirea oficială e Biserica Episcopaliană.
Cuprins |
[modifică] Istorie
[modifică] Începuturi
Primii misionari în Anglia au fost monahii celţi: irlandezi, scoţieni şi bretoni. Prima menţiune a unui episcop englez datează de la Sinodul de la Arles din 314, la care au participat episcopii de Londra şi York. Totuşi cel dintâi misionar “în masă” a fost sfântul Augustin de Canterbury (†604), trimis de sfântul Grigore I cel Mare Dialogul. La Rusalii, pe data de 1 iunie 597, regele Ethelbert primi botezul, apoi pe 16 noiembrie, Augustin fu hirotonit arhiepiscop de Canterbury. Cu toate că iniţial creştinii englezi aveau un sistem bisericesc celtic, primii cinci arhiepiscopi cantareni fură italieni, apoi al şaselea englez, iar al şaptelea fu sfântul Teodor de Tars, un grec, care organiză Biserica engleză după sistemul grecesc.
Monahii englezi au pornit în misiune, evanghelizând frizonii şi belgienii. O mare parte din sfinţii locali de la Utrecht şi Stavelot datează din acestă epocă.
Primul mare dascăl englez al Bisericii fu sfântul Badea (†735). Un alt mare dascăl al Bisericii a fost sfântul Dunstan de Canterbury (†988), care a înlocuit pravilele monastice celtice cu Regula benedictină. Apogia patrologiei şi pastoralei englezeşti a fost sfântul Anselm de Canterbury (†1109). Acesta a reuşit să se impună, atât în faţa regelui William II, cât şi în faţa papei Urban II, încât primi titlul de alterius orbis papa.
Conflictul dintre biserică şi rege s-a intensificat în timpul lui Thomas Becket de Canterbury, care a fost asasinat în 1170 de către trimişii regelui, apoi canonizat de Biserică, trei ani mai târziu. Conflictul între Roma şi rege a crescut, îndeosebi în timpul regilor Eduard I şi Eduard II, iar acest conflict se datora anatelor (impoziturilor) pe care le percepea papa Romei în Anglia.
[modifică] Henric VIII
Încă înainte de reformă, regele Angliei exersa o influenţă considerabilă asupra Bisericii engleze. Acasta explică de ce reforma în Anglia n-a fost începută de teologi individuali, ci de monarhul însuşi.
Pe când era încă prinţ, Henric VIII voia să devină preot, lucru pentru care a studiat teologia. La începutul domnirii sale, s-a arătat fiu ascultător faţă de Biserica romană. A scris o lucrare despre cele şapte taine, împotriva învăţăturii lutherane, iar pentru aceasta, papa i-a acordat titlul de «defensor fidei» (apărător al credinţei). Împreună cu cancelarul său, Thomas More, regele se opunea traducerii Bibliei întregi de către William Tyndale.
[modifică] Ruptura
Motivul rupturii cu papalitatea îşi are originea în dorinţa regelui de a divorţa de către Ecaterina de Aragon, care era stearpă, şi de a se recăsători cu Ana Boleyn, o doamnă de la curte, şi pe care o va decapita mai târziu. Papa Clement VII refuză să declare nulă căsătoria lui Henric cu Ecaterina; de aceea regele rupse legătura cu Roma.
Iată de ce Biserica Anglicană nu poate fi considerată drept Biserică protestantă, ci mai degrabă Biserică occidentală catolicească, ruptă de Roma.
Henric VIII a pregătit hirotonirea arhiepiscopală a lui Thomas Cranmer în 1533. Apoi, în ciuda preferinţelor de altă dată, a autorizat în 1937 publicarea primei traduceri a Bibliei întregi în limba engleză, traducere a lui Tyndale. Prin Interzicerea apelurilor şi Actul anatelor, Henric se debarasă de pretenţiile financiare ale papei. În 1536 şi 1539 a desfiinţat cele vreo şase sute de mănăstiri, confiscându-le averile. Henric a avut de asemenea iniţiativa de primului CPB, care a fost de fapt elaborat de Cranmer.
În timpul regelui Eduard VI, evanghelicii de tendinţă calvină veniră la putere. Cranmer se apropie de reformatorii de pe continent. În 1549 Eduard publică primul CBP, care avea o nuanţă foarte catolică, apoi în 1552 a publicat o nouă ediţiune revizuită, cu multe formule calvine.
Maria Tudor a refăcut unirea cu Roma. A ars pe rug în jur de trei sute de episcopi şi alţi capi au reformei, printre care Thomas Cranmer.
Elisabeta I, noua regină şi sora Mariei Tudor, a avut de calmat conflictul între spiritele pro-catolice şi cele evanghelice. Elisabeta găsi o cale de mijloc: «să primeşti rezultatele umaniştilor, să stârpeşti toate obiceiurile care nu se putuseră dezvolta în urma unui sentimentalism iraţional şi în urma unei blândeţe perverse, să păstrezi tot ceea ce exista în primele veacuri [creştine]». (Creighton). Compromisul doctrinal este conţinut în Cele treizeci şi nouă de articole.
S-a ocupat cu multă meticulozitate de hirotonirea întru episcop a lui Matthew Parker, ca arhiepiscop de Canterbury.
A se vedea articolul amănunţit Succesiunea apostolică anglicană.
Hirotonirea lui Matthew Parker l-a determinat pe papa Pius V să emită în 1570 bula Regnans in excelsis, prin care o excomunica pe Elisabeta I. Participarea obligatorie la liturghia anglicană a devenit un semn de loialitate faţă de regină. Unul din cei care au încercat să potolească gâlceava dintre catolici şi puritani a fost Richard Hooker. Începând cu acest moment, cele două grupări a trebuit să dea dovadă de o toleranţă reciprocă numită comprehensiveness. Pe baza acesteia, Biserica Anglicană se consideră drept un model de împăcare între ramurile catolică şi protestantă ale creştinismului întreg.
[modifică] Urmarea
Anglo-evanghelicii s-au remarcat în timpul lui John Wesley (†1791), care a dorit întoarcerea la Evanghelie. Datorită faptului că nu a fost băgat în seamă de ierarhie, John Wesley a hirotonit preoţi şi episcopi cu de la sine putere, ceea ce a provocat ruperea de către Biserica Anglicană, şi naşterea unei noi formaţiuni: Biserica Metodistă.
În epoca modernă, anglo-catolicii au prins vigoare, prin Mişcarea de la Oxford, sau tractarienii. În 1827, Keble a scris Anul creştin, apoi a ţinut o renumită conferinţă numită Apostazia naţională, prin care voia întoarcerea Bisericii Anglicane la epoca patristică. Capul mişcării, John Henri Newman, a ajuns până la a rupe ascultarea anglicană în 1845, intrând în Biserica romano-catolică, ce l-a făcut cardinal nu cu mult mai târziu. Totuşi influenţa tractarienilor a fost atât de puternică, încât a determinat atât reforma liturgică anglicană din anii 1920, cât şi cea romano-catolică din anii 1970.
Articol principal : Istoria Bisericii Anglicane.
[modifică] Organizarea clerului
Arhiepiscopul de Canterbury e întâi-stătătorul provinciei sale, Anglia, precum şi preşedintele consiliului episcopilor anglicani din lumea întreagă, fără însă a avea peste ei un rol, altul decât onorific, primus inter pares. Episcopii din lumea întreagă se reunesc cu ocazia conferinţelor de la Lambeth. Arhiepiscopul actual de Canterbury e Rowan Douglas Williams.
- Lista cu provinciile bisericeşti anglicane
[modifică] Succesiunea apostolică
Bisericile anglicane au o preoţie de succesiune apostolică neîntreruptă. Cu toate că papa Leon XIII a pus-o la îndoială, Bisericile anglicane ar fi recuperat-o printr-un episcop asirian, cât şi prin episcopii vetero-catolic şi suedez.
Anglicanii sunt în comuniune deplină cu Biserica Veche Catolică, începând cu anul 1921.
Bisericile anglicane din Europa fac parte din uniunea Bisericilor de la Porvoo, adică se află în «comuniune de altar şi scaun» cu celelalte Biserici din această uniune, ceea ce înseamnă intercomuniune euharistică şi de hirotonire. La hirotonirea unui episcop anglican, hirotonitorul principal e anglican, pe când hirotonitorii secundari, unul e vechi-catolic, celălalt suedez.
Biserica Ortodoxă Română a recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane, pe 20 martie 1936.
[modifică] Sfintele taine
Biserica anglicană săvîrşeşte două taine principale, «care pot fi deduse explicit din spusele Domnului în Evanghelie» : botezul şi euharistia. Totuşi Biserica anglicană recunoaşte şi cinci taine secundare, a căror instituire nu se află consemnată în cele patru evanghelii : mirungerea, căsătoria, maslul, spovedania şi hirotonia.
Bisericile locale anglicane folosesc ritul anglican, care are două orientări liturgice şi teologice: ritul din 1662, cu rânduiala slujbelor de la epoca respectivă, cu veşminte preoţeşti sobre, cu un limbaj arhaic, cu o preocupare faţă de mântuirea individuală; şi ritul contemporan, ce rezultă din două reforme (prima în anii 1920, a doua din anii 1970), datorat mai cu seamă ieromonahului Gregory Dix, cu o rânduială a slujbelor după o structură teologică din primul mileniu, cu veşminte preoţeşti şi ceremonii fastuoase, cu un limbaj modern, cu o preocupare faţă de mântuirea colectivă.
Ritul din 1662 se bazează pe Common Prayer Book (Cartea de rugăciuni obşteşti), care corespunde liturghierului şi ceaslovului din ritul bizantin sau armean, şi care corespunde liturghierului şi breviarului din ritul latin. Ritul contemporan se bazează pe cartea numită Alternative Service Book.
Articol principal : Ritul anglican.
[modifică] Ramuri
Trei ramuri sunt prezente în Bisericile Anglicane : anglo-catolicii, anglo-evanghelicii, şi anglo-liberalii. În general, fiecare parohie îşi are orientarea ei. În Europa, marea majoritate a parohiilor sunt anglo-liberale. În America predomină anglo-catolicii, iar în Africa anglo-evanghelicii. În Australia aproape toate parohiile sunt anglo-catolice, în afară de oraşul Sidney, care e anglo-evanghelic. Unele parohii, în special în diaspora, au grupuri făcând parte din cele trei ramuri ; unul şi acelaşi preot poate sluji trei tipuri diferite de slujbe.
Anglo-catolicii se caracterizează prin folosirea ritului contemporan, o practică sacramentală intensă, preferinţă pentru celibatul preoţilor şi monahism, liturghie zilnică şi admiterea femeilor la preoţie, iar în Canada, admiterea femeilor şi la episcopat. În unele parohii, cu precădere în America, dar nu exclusiv, anglo-catolicii au şi cultul Fecioarei Marie în stil romano-catolic sau ortodox rus, după caz.
Anglo-evanghelicii preferă ritul din 1662 ; practica lor sacramentală se reduce în general la participarea la liturghie. Sunt stricţi cu privire la doctrina Bibliei, interpretată ca în Bisericile Reformei ; sunt opuşi atât hirotonirii femeilor, cât şi acceptării homosexualităţii.
Anglo-liberalii iubesc ritul contemporan, dar nu au vreo practică sacramentală intensă. Sunt pentru hirotonirea femeilor, pentru mişcările gay, şi interpretează Biblia metaforic. Unii dintre anglo-liberali sunt pentru o etică sexuală largă, alţii ajung până a critica istoricitatea învierii lui Iisus.
[modifică] Astăzi
Biserica Anglicană trăieşte o criză profundă, care mocnea de mult, dar care a izbucnit puternic pe 2 noiembrie 2003, cu ocazia hirotonirii ca episcop a lui Gene Robinson, un preot care trăieşte cu un alt bărbat. Biserica Anglicană din Canada săvârşeşte slujbe de unire religioasă pentru cuplurile de acelaşi sex, dar cea din Africa condamnă homosexualitatea.
[modifică] Bibliografie
- Mgr Bell Évêque de Chichester, L’Anglicanisme, Paris 1939.
- Dr Badea Cireşanu, Tezaurul liturgic, tom III, Bucureşti 1904.
