Divina Comedie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Divina Comedie: Dante însoţit de poetul Virgiliu şi de Beatrice

Divina Comedie (în italiană: La Divina Commedia), cea mai celebră operă a lui Dante Alighieri, este totodată una dintre cele mai importante capodopere ale literaturii universale. Divina Comedie descrie coborîrea lui Dante în Infern, trecerea prin Purgatoriu şi, în fine, ascensiunea în Paradis, pentru a termina cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Deşi continuă modul caracteristic al literaturii şi stilului medieval (inspiraţie religioasă, tendinţă moralizatoare, limbaj bazat pe percepţia vizuală şi imediată a faptelor), poemul lui Dante tinde către o reprezentare amplă şi dramatică a realităţii, departe de spiritualitatea tipică a epocii sale. Scrisă în dialect toscan, opera a exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării limbii şi literaturii italiene. Iniţial, Dante şi-a intitulat poemul Commedia, în sensul că, după un început dramatic, opera are un final fericit (cum explică autorul însuşi într-o scrisoare adresată lui Cangrande della Scala). Atributul de "divina" i-a fost acordat de Giovanni Boccaccio în biografia sa "Trattatello in laude di Dante", ca un omagiu datorat extraordinarei ei frumuseţi artistice, şi apare pentru prima dată într-o tipăritură din 1555 a editorului veneţian Ludovico Dolce.

Dante Alighieri

Poemul a fost scris de Dante în timpul exilului său între 1304 şi 1321, acţiunea este situată de autor în primăvara anului 1300, în săptămâna dinainte de Paşte, când Dante înteprinde călătoria în "lumea de dincolo". Este anul sfânt ("Il Grande Giubileo") instituit de Papa Bonifaciu al VIII-lea, socotit jumătatea duratei previzibile a lumii.

[modifică] Structura operei

Divina Comedie povesteşte călătoria lui Dante în cele trei lumi ale "vieţii de apoi", în care se proiectează răul şi binele lumii terestre, fiind condus la început de poetul Virgiliu, simbol al raţiunii, apoi de Beatrice, simbol al credinţei. Poemul este compus din trei părţi (trei cantiche: Inferno, Purgatorio, Paradiso), cuprinzând 100 de cânturi, 33 pentru fiecare parte, plus un cânt introductiv la începutul Infernului, şi este scris în versuri endecasilabice grupate în "terţine" ("terza rima"). Iată primele trei terţine (în traducerea lui Răzvan Codrescu):

Pe calea vieţii-ajuns la jumătate, - A

mă regăsii într-o pădure obscură, - B

căci drumul drept lăsasem a-l străbate - A

Nu-i lesne, vai, a spune-n ce măsură - B

era de cruntă, deasă şi-ncâlcită, - C

că şi-azi tresar când gândul ei mă fură! - B

Cu prea puţin e moartea mai cumplită; - C

dar până-a spune cum am dat de bine, - D

voi depăna păţită cu păţită. - C

Structura de fond a operei corespunde fanteziei cosmologice medievale. Într-adevăr, călătoria în Infern şi pe muntele Purgatoriului reprezintă traversarea întregii planete, în timp ce Paradisul este o reprezentare simbolică a cosmosului ptolemeic.

[modifică] Infernul

Dante, rătăcit într-o pădure unde vroia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, se trezeşte la un moment dat înconjurat de o panteră, de un leu şi o lupoaică. Cuprins de spaimă, îi vine o umbră în ajutor: este poetul Virgiliu, care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieşi din pădure.

Infernul, cântul XXII: Lacul îngheţat al trădării. Desen de Jennifer Strange, 2003

Împreună coboară prin nouă cercuri concentrice, fiecare cerc fiind ocupat de diverse personaje celebre din istoria omenirii, în funcţie de păcatele săvârşite, dar şi de personalităţi contemporane, adversari personali sau persoane dispreţuite, trimeşi de Dante în Infern pentru a-şi ispăşi viciile. Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este şi centrul pământului. Această parte a călătoriei se termină cu vederea lui Lucifer, chinuit într-un lac îngheţat. De aici, vor ieşi, urcând pentru a vedea din nou "cerul înstelat". Călătorind în lumea fantastică morţilor, Dante duce cu sine toate sentimentele şi pasiunile celor vii, trage după el - cum s-a scris - tot pământul.

[modifică] Purgatoriul

Purgatoriul, cântul XXVII: Binecuvântată fie puritatea inimii!. Desen de Jennifer Strange, 2001

Dante şi Virgiliu ajung pe cealaltă parte a pământului, în faţa muntelui Purgatoriului, pe culmile căruia sălăşuiesc sufletele morţilor care se căiesc de păcatele făcute în viaţă. Muntele este împărţit în şapte cercuri, după tipul viciilor avute (mânie, avariţie, lăcomie etc.) şi durata timpului de căinţă. Rugăciunile celor vii pe pământ îi pot ajuta să iasă mai curând din Purgatoriu. Şi aici se regăsesc persoane cunoscute lui Dante, pentru care arată bunăvoinţă, cum ar fi prietenii săi din cercul "dolce stil nuovo" sau marii artişti ai trecutului. În vârful muntelui se găseşte Paradisul terestru, care are aspectul unei păduri populată de figuri alegorice. Purgatoriul este o altă ipostază a personalităţii umane care prevesteşte zorile Renaşterii.

[modifică] Paradisul

Ajunşi în Paradisul terestru, Virgiliu îl părăseşte şi se întoarce în Infern. Din acest moment, Dante va fi călăuzit de Beatrice, instrumentul voinţei divine. Paradisul, în opoziţie cu Infernul, este construit din nouă cercuri orientate spre înălţime. Aici este sălaşul celor fără de păcate, al sfinţilor. Fiecare cerc corespunde unuia din corpurile cereşti cunoscute în acea vreme: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn, dominate de cerul stelelor fixe. La sfîrşitul călătoriei Beatrice îl părăseşte şi Dante, ghidat de Sfântul Bernardo, adresează o rugăciune Sfintei Fecioare. Artistul se contopeşte cu Dumnezeu, simbolul "Iubirii care pune în mişcare cerul şi stelele". Dacă în descrierea Infernului şi Purgatoriului Dante a avut unele puncte de sprijin, în Paradis el este unicul creator. Tradiţia Paradisului nu exista în literatură şi fantezia dantescă a creat-o din propriile resurse, realizând un vers fluid şi de infinită gamă muzicală, corespunzător iradierii oceanului de lumină a Paradisului.

[modifică] Răsunetul Divinei Comedii

Opera lui Dante a devenit în scurt timp celebră. Florenţa lui Lorenzo De Medici din secolul al XV-lea dezvoltase un adevărat cult pentru Dante. Unele ediţii ale Divinei Comedii au fost ilustrate de Sandro Botticelli ( a lucrtat timp de zece ani pentru a ilustra fiecare din cele o sută de cânturi), Michelangelo, Rafael, iar în timpurile moderne de John Flaxman, William Blake, Gustave Doré, Jennifer Strange. Compozitorii Gioacchino Rossini şi Robert Schumann au creat fantezii muzicale, iar Franz Liszt a compus poemul simfonic Dante. Divina Comedie a fost tradusă în peste 25 de limbi. Operele multor scriitori moderni au fost influenţate de creaţia lui Dante: Ezra Pound, T.S.Elliot, Gabriele D'Annunzio, Paul Claudel şi Anna Akhmatova.

[modifică] Divina Comedie în limba română

Divina Comedie impune şi prin perfecţiunea arhitecturii sale, supusă unor rigori geometrice şi muzicale greu de egalat şi de echivalat. Este un motiv în plus ca opera dantescă să constituie o veritabilă piatră de încercare pentru traducători.

Transpunerea ei în limba română echivalează cu un imens pariu, fapt atestat de numele şi de numărul celor care s-au încumetat în această întreprindere: Nicu Gane (în versuri alexandrine), George Coşbuc, Alexandru Marcu (traducere în proză cu gravuri de Mac Constantinescu), Eta Boeriu, Giuseppe Ciffareli, George Pruteanu şi Marian Papahagi. Recent, Răzvan Codrescu a terminat traducerea "Infernului"; lucrarea nu a fost încă tipărită. Un loc aparte în cadrul acestor tălmăciri (unele rămase nefinalizate) îl ocupă traducerea realizată de poeta Eta Boeriu, în care, după cum constată criticul Ion Negoiţescu, "poezia curge limpede şi strălucitoare, pe albiile fireşti ale cuvântului românesc, ca printr-o natură pură şi însorită".