Republica Sovietică Socialistă Armenească

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Republica Sovietică Socialistă Armenească Հայկական Սովետական Սոցիալիստական Հանրապետություն
(În detaliu) (În detaliu)
Deviza de stat: în limba armeană: Պրոլետարներ բոլոր երկրների, միացե'ք! Proletari din toate ţările, uniţi-vă!
Capitala	Erevan
Limba oficială	Limba armeană şi limba rusă.
Preşedintele Sovietului Suprem	Levon Ter-Petrossian (în momentul proclamării independenţei)
Constituită În cadrul URSS:  - din  - până	29 noiembrie 1920 30 decembrie 1922 21 septembrie 1991
Suprafaţa  - Totală  - Apă (%)	Pe locul al 15-lea în cadrul URSS 29.800 km² 4.7%
Populaţia  - Totală (1989)  - Densitatea	Pe locul al 13-lea în cadrul URSS 3.287.700 110,3/km²
Moneda	Rubla (ռուբլի)
Ora locală	UTC + 4
Imnul naţional	Imnul RSS Armeneşti
Notă: Conform constituţiei, toate limbile erau egale. Totuşi, limba rusă era considerată limba de comunicare interetnică, astfel limba armeană era pusă intr-o situaţie dezavantajoasă..

Istoria Armeniei Haik Hayasa-Azzi Regatul Urartu Armenia Orontidă Regatul Armenia Armenia Bagratunică Regatul Armenesc al Ciliciei Stăpânirea otomană Stăpânirea ţaristă Genocidul armenesc Republica Democratică Armenească RSS Armenească Republica Armenia

RSS Armenească (în limbile armeană: Հայկական Սովետական Սոցիալիստական Հանրապետություն; rusă: Армянская Советская Социалистическая Республика) şi-a început existenţa când Partidul Comunist Armenesc şi-a proclamat controlul asupra ţării pe 29 noiembrie 1920. Pe 1 decembrie 1920, prim-ministrul Armeniei Simon Vratsian a renunţat la conducerea guvernului. Ţara şi-a schimbat numele mai apoi în Republica Sovietică Socialistă Armenească. Această perioadă mai este cunoscută uneori şi ca A doua republică armenească, care a înlocuit efemera Republica Democratică Armenească – (cunoscută drept Prima republică armenească).

Pe 23 august 1990, ţara şi-a schimbat numele în Republica Armenia, rămânând în cadrul URSS-ului încă un an mai înainte de proclamarea independenţei.

[modifică] Armenia în perioada sovietică

După ce a suferit numeroase pierderi de vieţi omeneşti în timpul genocidului armenesc şi a războiului turco-armean care a urmat, Armenia istorică era copleşită de devastări şi disperare. Când Republica Democratică Armenească a fost invadată de bolşevici în 1920, ţara a fost proclamată republică sovietică. Mai târziu, Turcia şi proaspăt proclamata republică sovietică au negociat Tratatul de la Kars, prin care Turcia ceda Adjaria în schimbul regiunii Kars, (astăzi provinciile Kars, Iğdır şiArdahan). Teritoriul cedat Turciei includea oraşul antic Ani şi Muntele Ararat, leagănul spiritual al Armeniei. Până în zilele noastre, Armenia nu recunoaşte Tratatul de la Kars.

Din 12 martie 1992 până pe 5 decembrie 1936, Armenia a fost parte a RSFS Transcaucaziene, împreună cu RSS Georgiană şi RSS Azerbaidjană. Armenii s-au bucurat de o stabilitate relativa în perioada sovietică. Armenia a primit de la guvernul unional un sprijin substanţial – medicamente, alemente, cărbuni şi combustibili lichizi – guvernarea comunistă dovedindu-se incomparabil mai uşor de suportat decât cea din anii turbulenţi ai stăpânirii otomane. Pentru biserica armenească perioada sovietică a fost una de opresiune, situaţia însă cu nimic deosebită de cea a celorlalte culte reprimate din URSS.

[modifică] Perioada stalinistă

După moartea lui V. I. Lenin, I. V. Stalin a preluat frâiele puterii. Societatea şi economia armenească s-au schimbat în mod dramatic în urma hotârâruilor şi acţiunilor lui Stalin şi apropiaţilor lui. În 1936, RSFS Transcaucaziană a fost dizolvată în republicile constituente: Armenia, Azerbaidjan şi Georgia. RSS Armenească a aşezat Muntele Ararat. S-a ajuns la un conflict cu Turcia, deoarece Araratul era pe teritoriul turcesc. Răspunsul Moscovei a fost acela că, deşi luna nouă este simbolul aflat pe steagul Turciei, nimeni nu crede că Istabulul revendică Luna. ^[1] În ciuda acestei compensaţii spirituale, Armenia a suferit o nouă pierdere teritorială când Stalin a transferat regiunile Nahicevan şi Nagorno-Karabah (amândouă promise de bolşevici Armeniei în 1920) la vecinii azeri. Pentru armeni, condiţiile au devenit din ce în ce mai grele în timpul conducerii de mână forte a lui Stalin.

Într-o perioadă de 25 de ani, Armenia a fost industrializată şi educată în condiţii strict controlate, în care naţionalismul era aspru pedepsit. Stalin a luat mai multe măsuri de persecutare a bisericii armeneşti, care era oricum puternic slăbită în urma genocidului armenesc din perioada otomană şi a rusificării din timpul tarismului. În deceniul al treilea al secolului trecut, biserica armenească a fost deposedată de toate averile. În deceniul următor, statul sovietic a încercat să elimine definitiv biserica din viaţa spirituală a armenilor, totul culminând cu executarea Catolicosului Khoren I în 1938, (în timpul epurărilor staliniste), şi cu închiderea Catolicatului din Echmiadzin din 4 august 1938. Biserica a supravieţuit într-o semiclanstinitate sau în diaspora.

La fel ca şi cetăţenii de alte etnii din Uniunea Sovietică, milioane de armeni au suferit în urma deportărilor sau execuţiilor din timpul lui Stalin. În 1936, asistat cu credinţă de Lavrenti Beria, Stalin a hotârât deportarea armenilor în Siberia, zvonurile afirmând la acea vreme că s-a încercat aducerea populaţiei ţării sub pragul de 700.000 de locuitori, fapt care ar fi justificat anexarea ţării de către vecina Georgia. În această perioadă, Partidul Comunist Armenesc a folosit o politică de teroare pentru a-şi întări controlul asupra populaţiei ţării şi pentru a înăbuşi pornirile naţionaliste. Numeroşi scriitori, artişti şi oameni de ştiinţă au fost executaţi sau exilaţi.

În plus, în 1944, aproximativ 200.000 de armeni musulmani suniţi, trăitori în regiunile de coastă ruseşti şi georgiene ale Mării Negre au fost deportaţi din Georgia în Kazahstan şi Uzbekistan. Alte deportări ale armenilor din zona de coastă au avut loc în 1948, când 58.000 de naţionalişti armeni daşnaki şi greci au fost forţaţi să se stabilească în Kazahstan.

Afiş propagandistic care glorifica "eliberarea" Armeniei de ameninţarea daşnakilor

Monumentul ridicat în onoarea jertfelor diviziei a 89-a "Tamanyan" în timpul celui de-al doilea război mondial.

[modifică] Al doilea război mondial

Armenia a fost scutită de devastările şi distrugerile care au apărut în părţile apusene ale Uniunii Sovietice în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Germanii nu au reuşit să ocupe în timpul războiului sudul Caucazului, deşi intenţia lor era de a cuceri Azerbaidjanul şi bogatele câmpuri petroliere din zonă. Armenia a jucat un rol de primă mărime în aprovizionarea luptătorilor sovietici cu produse agricole şi industriale. Soldaţii sovietici originari din Armenia au luptat în cadrul Diviziei a 89-a "Tamanyan"| împotriva Wehrmachtului în Caucaz, Crimeea, regiunea baltică, ofensiva Vistula-Oder şi în [[bătălia de la Berlin. Sergenţii majori Hunan Avetisyan şi S. Arakelyan, comandantul Brigăzii a 3-a mecanizate Hamazasp Babadzhanian şi pilotul militar Nelson Stepanyan au fost distinşi cu înaltul ordin Erou al Uniunii Sovietice pentru faptele de arme de pe câmpurile de luptă.^[2][3]

Sub comanda mareşalului sovietic Ivan Bagramian, diviziile sovietice (în rândul cărora luptau şi subunităţi armeneşti) au intrat în Polonia în 1945. Divizia a 89-a Tamanyan, care a participat la întreg războiul până la bătălia de la Berlin, a fost creditată cu eliberarea a peste 9.000 de localităţi în drumul ei prin Polonia şi Cehoslovacia. Divizia Tamanyan a fost decorată cu Ordinul Kutuzov. Divizia a luptat de-a lungul a 3.700 km, 7.333 dintre militarii săii fiind decoraţi sau citaţi prin ordin de zi, iar 9 dintrei ei au primit titlul de Erou al Uniunii Sovietice.

Dintre armenii şi georgienii căzuţi prizonieri la germani s-a format batalionul armenesc al 812-lea. Neîncrederea lui Hitler în unităţile militare formate din foştii prizonieri a dus la staţionarea batalionului armenesc în Olanda, unde a servit în unităţile antiaeriene.

La sfârşitul războiului, după capitularea Germaniei, numeroşi armeni, atât cei sovietici cât şi cei din diaspora, au încercat să-l convingă pe Stalin să reconsidere poziţia faţa de cedările teritoriale ale tratatului de la Kars. Pe 25 septembrie 1945, URSS-ul a anunţat că va declara ca nul şi neavenit tratatul de prietenie turco-sovietic semnat între cele două ţări în 1925. Şeful diplomaţiei sovietice, Viaceslav Molotov, a prezentat pretenţiile armenilor conducătorilor liderilor naţiunilor aliate. Primul-ministru britanic Winston Churchill s-a opus cererilor sovietice, în vreme ce preşedintele SUA Harry S. Truman considera că aceasta este o problemă bilaterală turco-sovietică. Turcia nu avea capacitatea în acekl moment să se opună pretenţiilor Uniunii Sovietice, care ajunsese la sfârşitul războiului o supraputere mondială. În toamna anului anului 1945, unităţi ale Armatei Roşii sub comanda lui Ivan Bagramian erau deja pe poziţii, aşteptând ordinul pentru declanşarea unui atac împotriva Turciei. Cum tensiunile războiului rece începuseră se se facă simţite, preşedintele Truman a declarat că Statele Unite vor acorda asistenţă militară oricărei naţiuni ameninţate de o agresiune comunistă. Această declaraţie venea în sprijinul nemijlocit al Turciei, care a început să-şi strângă legăturile cu vestul. În aceste condiţii, Uniunea Sovietică a renunţat la pretenţiile sale.^[4]

[modifică] Renaşterea

După moartea lui Stalin din 1953, în fruntea statului sovietic a ajuns Nikita Hruşciov. Kremlinul a slăbit controlul împotriva naţionalismului popoarelor sovietice. Destalinizarea hruşciovistă a scăzut controlul asupra cetăţenilor sovietici, dar a dus şi la schimbarea accentului pus pe industrializare pentru a redirecţiona resursele financiare către construcţia de locuinţe şi industria bunurilor de larg consum. Aproape imediatm, în Armenia a avut loc un proces de renaştere economică şi vulturală. De asemenea, gradul de libertate religioasă a crescut, Catolicosul Vazgen I fiind recunoscut în postul său de lider spiritual al armenilor în 1955.

Pe 24 aprilie 1965, mii de armeni au demonstrat în staradă în Erevan cu ocazia aniversării a 50 de ani de la genocidul armenilor. Trupele sopvietice au intrat în oraş într-o încercare de restabilire a ordinei. Pentru a preveni repetarea unei acţiuni de asemenea amploare,a utorităţile de la Moscova au fost de acord cu ridicarea unui memorial în amintirea celor care au pierit în timpul atrocităţilor. În 1967, monumentul a fost inaugurat pe dealul Tsitsernakaberd din Erevan. 12 lespezi sunt aşezate în cerc, în amintirea celor 12 provincii pierdute în favoarea Turciei, în centru fiind amplasată un foc nestins. De-a lungul pacului în care se află memorialul se află un gard pe care sunt săpate numele localităţilor unde au avut loc masacre.

O vedere sovietică din 1961 – piaţa Lenin din Erevan.

[modifică] Glasnostul şi perestroika

Mihail Gorbaciov şi noile sale politici de glasnost şi perestroika din deceniul al nouălea au alimentat speranţele armenilor pentru o viaţă mai bună în cadrul URSS-ului. Deportaţii musulmani armeni din perioada stalinistă din Kazahstan au început să ceară strămutarea în RSS Armenească. Totuşi, aceste cereri au fost respinse de guvernul sovietic de frica unor conflicte religioase dintre aceşti musulmani şi conaţionalii lor creştini. Alt eveniment a dus însă la declanşarea conflictului religios dintre armenii creştini şi musulmani.

Armenii din regiunea Nagorno-Karabah, regiune promisă RSS Armenească de bolşevici, dar transferată sub controlul Azerbaidjanului de către Stalin, au iniţiat o mişcare democratică, paşnică pentru unirea cu patria-mamă. Majoritatea populaţiei armeneşti din zonă reclamau presiunile exercitate pentru "azerificarea forţată" a regiunii. Pe 20 februarie 1988, deputaţii armeni din Sovietul Naţional din Nagorno-Karabah au votat în favoarea unirii cu Armenia. În scurtă vreme s-au declanşat rebeliuni naţionaliste atât printre armenii majoritari în zonă cât şi printre minoritarii azeri. În 1988, Armenia Sovietică a suferit o lovitură cumplită în urma unui cutremur devastator. Toate aceste fapte au împiedicat unificarea paşnică a teritoriilor armeneşti.

[modifică] Independena

Armenia a fost una dintre primele republici unionale care şi-au proclamat independenţa faţă de Uniunea Sovietică pe 23 august 1990, la trei luni după ce Letonia, cel de-al treilea şi ultimul stat baltic şi-a proclamat independenţa. Pe 17 martie 1991, Armenia, împreună cu ţarile baltice, Georgia şi Moldova au boicotat referendumul prin care, în conformitate cu rezultate oficiale, 75% din populaţia Uniunii şi-au exprimat dorinţa de păstrare a URSS-ului reformat. Pe 32 septembrie 1991, statul Armenia a fost recunoscut ca independent. Tensiunile dintre Armenia şi Azerbaidjan au continuat să crească, ducând î cele din urmă la declanşarea războiului din Nagorno-Karabah. În ciuda înţelegerilor pentru incetarea focului în vigoare din 1994, Armenia nu a rezolvat conflictul teritorial cu Azerbaidjanul. În ciuda blocadei instituite împotriva sa de Turcia şi Azerbaidjan, Armenia a reuşit să-şi păstreze relaţiile prieteneşti cu statele învecinate: Rusia, Georgia şi Iran.

[modifică] Preşedinţi ai Prezidiului şi ai Sovietului Suprem

• Alexandr Myasnikyan
• Sargis Lukashin Srapionyan
• Sargis Hmbardzumyan
• Sahak Ter-Gabrielyan
• Abraham Guloyan
• Aram Piruzyan
• Aghasi Sargsyan
• Sahak Karapetyan
• Anton Qochinyan
• Badal Muradyan
• Grigor Arzumanyan
• Fadey Sargsyan
• Vladimir Margaryan
• Levon Ter-Petrossyan

[modifică] Bibliografie

• Bauer, Elisabeth. Armenia: Past and Present. New York, 1981.
• Louis, Victor and Jennifer. The Complete Guide to the Soviet Union. New York, 1976.

[modifică] Note

Republicile Uniunii Sovietice
RSS Armenească | RSS Azerbaidjană | RSS Belarusă | RSS Estonă | RSS Georgiană | RSS Kazahă | RSS Kirghiză | RSS Letonă | RSS Lituaniană | RSS Moldovenească | RSFS Rusă | RSS Ucrainiană | RSS Uzbekă | RSS Tadjikă | RSS Turkmenă RSS Karelo-Finnică (1940-56) | RSS Transcaucaziană (1922-36)